Câteva ore mai târziu, odată cu apusul soarelui, copiii se strecurară pe ascuns din casă și o porniră din nou spre Poiana Lupilor.
Era miezul primăverii, așa că ziua se mărise, căci soarele apunea de-abia după ora 20. O lumină blândă aurea totul în jur, în timp ce cântecul păsărelelor ce se pregăteau de culcare îi însoțea pe drumul acum atât de cunoscut, către poiana ascunsă.
Familia de arici se afla, în continuare, în culcușul ce le servise drept adăpost de iarnă și, treziți din hibernare, cei doi membri ronțăiau mulțumiți câteva alune din rezerva de iarnă.
Cu mănușa pe mână, Andreea apucă cu grijă unul dintre arici și îl puse în cursa de șoareci pe care o aduseseră cu ei apoi, închizând ușița, o așeză în apropierea culcușului. După aceea, se așeză în apropiere, fără să o scape din ochi.
Umbrele înserării erau tot mai lungi, deja totul în jur se întunecase. Cu ochii țintă spre culcușul aricilor, băiatului îi era din ce în ce mai greu să zărească ceva. Ochii scânteietori, de vârcolac, ai surorii lui nu aveau însă această problemă.
Urmărind cu o atenție încordată ce face partenerul ariciului, fetița observă cum acesta se apropie cu fereală de cușcă și încercă să roadă cu dințișorii mici zăbrelele care-i țineau captivă soțioara. Apoi se depărtă șovăielnic prin poiană, amușinând prin smocurile de iarbă de-abia răsărite și căutând, căutând întruna, fără să pară că găsește ceea ce voia.
Fetița îl urmări cu ochi scânteietori, dar nimic neobișnuit nu se întâmplă și, după căutări zadarnice, ariciul se întoarse și începu să tragă din nou de gratiile cuștii de metal, scoțând un zgomot care semăna cu un scheunat de pisică.
— Ariciul… plângea? se întrebă Andrei uimit. De ce nu căuta iarba fiarelor, era suficient să o rupă la lumina lunii, cum spusese bunica…
Băiatul se opri brusc, dându-și seama de ceva ce nu remarcase până atunci. Luna nu era pe cer, deși nu nu se vedea niciun nor, iar stelele scânteiau cu toate constelațiile lor, cunoscute și necunoscute.
Brusc, în inimă îi încolți o bănuială și, deschizând aplicația ce urmărea fazele lunii, înțelese motivul pentru care ariciul nu venise cu iarba fiarelor.
Apropiindu-se cu grijă, ca să nu-i rănească partenerul, Andrei deschise ușa capcanei și se trase într-o parte.
— Ce faci? se răsti sora lui în șoaptă. De ce i-ai dat drumul? Așteaptă să vină cu iarba fiarelor și…
Andrei clătină cu tristețe din cap, știind că agerii ochi de lup ai surorii lui îl puteau vedea în întuneric la fel de bine ca ziua.
— Nu, nu are cum… astăzi nu apare luna.
Surprinsă, sora lui aruncă o privire spre cer.
— Imposibil, este cer senin, trebuie să răsară și atunci…
— Nu înțelegi, o opri Andrei nerăbdător, în noaptea asta nu va fi deloc vizibilă. Pentru că… este Lună Nouă, mormăi el nemulțumit.
— Hmm… de asta mă simțeam eu așa de ciudat, mârâi Andreea încet, amintindu-și de toate legendele pe care le citise în ultimele săptămâni de când devenise vârcolac, și care o ajutaseră să-și înțeleagă și să-și accepte mai ușor noua condiție.
— Da, de asta, confirmă Andrei, care o auzise.
Apoi, scotocind în rucsac, scoase din el un măr, îl tăie în două jumătăți cu briceagul pe care îl purta tot timpul la el și îl așeză lângă cei doi arici.
Dacă tot le dăduse emoții cu închisul în cușcă, cel puțin să le dea ceva gustos de mâncare… se gândi, în chip de scuză, și, apropiind bucățile de ei, îi privi cum prind curaj și încep să le ronțăie cu poftă.
— Ce faci aici, copile? răsună brusc un glas morocănos din spatele lui, făcându-l să tresară și să se întoarcă grăbit.
Doi ochi din care țâșneau văpăi îi înghețară sângele în vine. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, o căută din priviri pe sora lui, ca pentru a-i cere ajutorul.
În zadar.
Aceasta părea să fi intrat în pământ. Era singur, în puterea nopții, într-o poiană pustie.
O amenințare pe care n-o înțelegea plutea, grea, asupra lui, ridicându-i măciucă părul în cap.
Va urma!
Autor: Larisa Toader
—-
Povestirea continuă acțiunea din „Păstorul Lupilor”, poveste publicată în foileton pe blogul Poveștile copilăriei.