Zilele treceau în zbor una după alta, fiecare aducându-i tot mai multă bucurie tânărului oștean.
Fericirea îi era cu atât mai mare cu cât simțea că acesta era locul de care aparținea.
Se împrietenise cu ceilalți camarazi și asculta, plin de încântare, poveștile de vitejie care se spuneau deja,pe la focurile de tabără despre Maria Sa, Vodă Mihai.
Fusese dat în grija unui căpitan cu experiență, un oștean bătrân prin mâna căruia trecuseră zeci de oșteni, temut și iubit totodată, căci avea reputația că “scoate untul” din novici.
Stamate îl admira și se străduia să nu-i iasă din cuvânt. Lua parte la luptele cu sabia, tragerile cu arcul și multele exerciții de pregătire prin care este dator să treacă un tânăr cadet cu atâta sârg și o asemenea îndemânare încât până și bătrânul oștean, scump la vorbă și zgârcit cu laudele, îl îndrăgi și prinse a-l da drept exemplu în fața celorlalți camarazi. Lucru care poate că le-ar fi stârnit invidia acestora dacă firea lui veselă și graiul meșteșugit, învățat de la călugări, n-ar fi știut cum să le atragă simpatia.
Nu mult după aceea, deși încă era la începutul vieții sale de oștean, Stamate făcu una dintre acele fapte de vitejie care rămân de-a pururi în cronicile vechi și in legendele populare.
În tabăra militară de la Stoenești, unde ajunsese, era o viață febrilă. Oștenii se pregăteau cu toții pentru marile bătălii ce aveau să vină. Iar dacă, în ciuda pregătirii lor febrile, încă nu porniseră la luptă, era pentru că încă așteptau ajutoarele promise din partea Alianței Creștine.
În bătăliile ce au urmat și despre care au scris cronicarii, Stamate a dovedit că voievodul nu greșise atunci când îl luase în oastea lui.
Însă atunci când a avut loc bătălia de la Giurgiu s-a dovedit adevăratul geniu militar al tânărului oștean.
Venise luna octombrie, trupele aliate sosiseră deja și, împreună cu oștenii valahi, reușiseră să elibereze cetatea Târgoviștei și Bucureștiul. După luptele grele, armata invadatoare, încărcată cu pradă bogată și robi, se îndrepta cu mare greutate către Giurgiu încercând să treacă Dunărea pe pod de vase.
Tânărul Stamate, împreună cu camarazii lui, se străduia să mărșăluiască cât mai rapid pe urmele lor ca să-i oprească să treacă prada și robii peste Dunăre.
În drumul lor, Stamate vedea satele pustiite, oamenii înspăimântați vorbind despre copiii luați in robie și hambarele golite de bucate și se încrâncenase carnea pe el. Simțea că trebuia să facă ceva ca totul să se întoarcă la stăpânii de drept.
Mult nu mai aveau până să ajungă la Dunăre, deja vedeau armata otomană pe malul apei pregătind retragerea. Și atunci i-a venit o idee: a luat îmbrăcămintea unui ostatic turc și turbanul și, împreună cu doi camarazi care știau turcește s-au amestecat, în chip de iscoade prin armata otomană. Le-au ascultat vorbele și au văzut cum, în puterea nopții, o parte din armată începea să treacă pe podul de vase către Ruse.
Degrabă s-au întors la oștire și, căzând în genunchi în fața căpitanului i-au mărturisit ce făcuseră.
Nu mai era vreme de așteptat.
A doua zi dimineață în revărsatul zorilor, oastea creștină a pornit spre Dunăre. Siman Pasa, marele vizir trecuse deja apa, însă grosul trupei cu prada încă era pe mal.
Tunurile creștinilor au prins a bubui și nu peste mult timp podul a fost făcut fărâme.
Stamate, cu foc în priviri și fulgere în mâini, se bătea ca un leu secerând cu sabia în stânga și în dreapta printre otomani și cuprinzându-i în lanțul robiei pe cei ce se dădeau prinși.
Iar când soarele a apus, armata otomană era nimicită, iar cetatea Giurgiului eliberată.
De-abia doua zi a aflat Stamate că, printre prinșii otomani se găseau o sumedenie de oameni de vază ce promiteau să-și răscumpere libertatea cu daruri mari, printre care și unul dintre cei mai de seamă viziri ai sultanului.
Și, mai ales, a înțeles că, fără expediția lui curajoasă din noaptea trecută oastea otomană ar fi trecut netulburată Dunărea cu prada și robii.
La câteva zile după bătălie, Stamate, alături de alți viteji, s-a bucurat de o mare cinste: voievodul l-a făcut pârcălab pentru merite deosebite și i-a dat în grijă lui și altor viteji cetatea Giurgiului să o apere de invadatori.
Astfel, an după an, și domnitor după domnitor, faima lui Stamate și a urmașilor săi a tot crescut, odată cu meritele lor in slujba țării. Căci, de atunci, fiecare generație de bărbați din familie a urmat o carieră militară, unii din pasiune, alții din datorie. Iar odată cu Ecaterina, tradiția militară s-a îndreptat și către femeile din familie.
A fost suficientă cutezanța cu care un tânăr și-a urmat visul pentru a da naștere unei tradiții ce a durat peste 400 de ani. Și care continuă și în prezent.
Autor: Larisa Toader
___
“Stamate cel viteaz” este o poveste de tipul “spin-off”, desprinsă din cartea “Fifi, o fantomă răsfățată”, pentru toți iubitorii seriei și nu numai. 🤗