A doua zi, Marele Înțelept al Cetății de zăpadă veni să-l vadă și să-i dea ultimele sfaturi.
Moș Costache își făcuse bocceluța, gata de plecare. Dar nu mai era singur. Baba Saveta, soția lui, hotărâse să-l însoțească.
Înțeleptul nu avu nimic împotrivă. Bătrâna era cunoscută ca o femeie ageră și isteață, deși cam rea de gură și cicălitoare. Privirea ei te cam băga în sperieți, deși era o femeie tare de treabă cu un suflet moale ca zăpada afânată.
– Poftim, Moș Costache, ia această pelerină fermecată care va purta cu tine frigul de aici si te va ajuta să nu te topești când vei ieși din Ținutul nostru. Iar mătura asta, mai zise el scoțând una de nuiele, cu coadă lungă, este un mijloc de zbor nemaipomenit. Doar să fiți atenți că e cam năbădăioasă si poate să vă arunce de pe ea.
Întinzându-i cele două obiecte magice, Înțeleptul șopti câteva cuvinte și făcu niște semne ciudate cu bagheta lui vrăjită asupra celor doi.
– V-am făcut o vrajă de protecție, mai spuse el. Când veți fi călare pe mătura vrăjită sau dacă veți purta pelerina magică nimeni nu va putea să vă vadă. Drum bun si nu uitați: După ce veți duce solia noastră Zânei, este suficient să-i spuneți măturii: “Du-ne acasă, surioară!” și o să vă aducă aici ca vântul.
– Mulțumim, Mare înțelept, dar cum o găsim pe Zână? mai întrebă moșneagul încălecând pe mătură.
Nu mai apucă sa primească răspuns, că aceasta sări în sus ca apucată și o porni în zbor, cu toată viteza, spre streașina casei.
Luată pe nepregătite, baba Saveta, care tocmai încerca să se așeze mai comod pe capătul de nuiele și să-si aranjeze fustele puțin deranjate, se pomeni cu fundul în sus și toate cele șapte fuste ale ei peste cap.
– Mătură afurisită! țipă ea bâjbâind cu o mână să-și aranjeze fustele, că nu mai vedea nimic în jur.
Se ținea cu mare greutate de capătul de nuiele ca să nu cadă.
– Ho, oprește, moșule, drăcia asta, nu vezi ca ma da jos? țipă ea exasperată.
Bătrânul însă nu auzea nimic, vâjâitul vântului și zborul haotic al măturii îi solicitau toată atenția.
În cele din urmă, văzând ca nu poate să scape defel de cei doi intruși, mătura cea nărăvașă trecu la un zbor mult mai lin, iar cei doi, mai relaxați, începură să privească în jur.
Ziduri de gheață străvezie ca fructele glasate treceau pe sub ei cu viteza vântului, animale de zăpada îi priveau mirate în timp ce, de peste tot, ajungeau până la ei strigătele oamenilor de zăpadă care le urau să aibă drum bun și succes.
Vestea despre solia lor se răspândise cu repeziciune ca norii de furtună pe cerul senin.
Lăsaseră deja în urmă câmpiile de zăpadă și se apropiau cu viteza sporită de cupola de gheață ce acoperea Ținutul.
“Acum e acum, gândi moșneagul neliniștit, ce ne facem dacă ne sfărâmăm în mii de bucăți când atingem capătul cupolei? O să dureze zile întregi până ne pune cineva la loc… Dacă ne mai găsesc toate Bucățile… Cine știe pe unde se vor împrăștia…”
– Arș, mă arde! Fă ceva! țipă deodată baba Saveta enervată iar.
Cufundat în gândurile lui negre, mosneagul nici nu băgase de seamă că trecuseră prin cupola de stclă ca prin brânză și acum erau total neprotejați de razele soarelui.
Imediat scoase din bocceluță pelerina fermecată și se acoperiră amândoi cu ea din cap până în picioare. O răcoare binefăcătoare îi cuprinse.
Era și timpul. Picături mari cădeau din trupurile lor dolofane începând să stropească pământul. Mirați să vadă ploaie cu soare, câțiva fermieri ridicară privirile din pământ.
Nu văzură, însă, nimic. Cei doi oameni de zăpadă erau la adăpost sub pelerina magică, ca într-o pătură frigorifică, compleți nevăzuți pentru oamenii obișnuiți.
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice