Te prinde Moșu’ cu cârligu’ lui și te trage la fund cât ai clipi, așa mă amenința bunica, foarte serioasă, de câte ori vedea că mă apropii de fântâna din care scotea apa, mai întîi cu găleata prinsă de lanț și apoi cu ea legată de o roată cu mâner. Dar curiozitatea era cu mult mai mare. Și, cu fereală, ca să nu ne vadă Moșu’ din fântâna împrejmuită cu gard de lemn, ne apropiam și ne străduiam să aruncăm câte o privire în apa ce clipocea vesel la doi metri în adâncime… Până ce ne-a prins bunica în fapt și, după o ciorovăială zdravănă, ne-a spus următoarea poveste: „Demult tare, în împărăția apelor se iscase o vrajbă cumplită. Neamul caracatițelor se răsculase împotriva împăratului mărilor năzuind să-l înfrângă și să instaureze în locul lui domnia Octopus. Ceasuri întregi apele învolburate ale oceanelor se frământaseră răscolite ca de un taifun năpraznic. În cele din urmă, când totul s-a potolit, împăratul mărilor, cu barba lui albă și tridentul fermecat, dispăruse. Mult l-au mai căutat supușii… Săptămâni, apoi ani întregi, fără niciun rezultat. Fiica cea mare a împăratului i-a luat locul la domnie, dar căutările au urmat neîntrerupt. În toată împărăția apelor se dăduse poruncă să fie căutat bătrânul suveran, nicio scoică să nu rămână neîntoarsă și nicio piatră nerăscolită până ce nu era adus înapoi acasă. Mai întâi au fost scotocite mările și oceanele. Apoi lacurile și iazurile, râurile și fluviile. Până și cele mai mici izvoare și pârâuri, ba chiar și bălțile au fost căutate fără zăbavă. Fără niciun rezultat. În cele din urmă, unul câte unul, supușii se lăsară păgubași obișnuindu-se cu gândul că bătrânul împărat și tridentul lui magi erau dispăruți pentru vecie. Singura care încă nu renunțase era împărăteasa mărilor. În sufletul ei de fiică iubitoare simțea că tatăl său încă trăia, că se afla într-un tărâm necunoscut și că avea, cu siguranță, nevoie de ajutorul ei. Zile întregi și-a frământat mintea întrebându-se mereu unde ar putea să-l mai caute și negăsind răspuns. Într-o seară, însă, după o zi obositoare cu zeci de pricini de judecat și supuși de împăcat, secretul i s-a dezvăluit. Căzuse într-un somn adânc și plin de vise minunate. I se părea ca era iar o copilă neștiutoare și pusă pe șotii ce se juca de-a v-ați ascunselea în grădina palatului cu surorile ei. În timp ce căuta cea mai potrivită ascunzătoare, în fața ei apăru o făptură ciudată. Avea plete blonde ce îi pluteau valuri-valuri pe spate și doi ochi albaștri umbriți de o perdea de gene negre. S-a oprit uimită. Ființa din fața ei era total diferită de viețuitoarele mării printr-un lucru de mirare: nu avea coada de pește pe care orice sirenă o are. Părea să fie din lumea de deasupra apelor, mai exact din lumea oamenilor. Sirena auzise povești despre acest tărâm magic dar până atunci le considerase doar atât: basme de adormit sirenele. În lumea de sub mări nu existau cărți. Tot ce învățau locuitorii apelor se transmitea prin povești spuse pe fundul oceanului. De aceea, vă puteți imagina uimirea sirenei când văzu ființa magică ce nu semăna cu alte viețuitoare cunoscute și, mai ales, când îi vorbi pe limba împărăției apelor. – Ești o fată tare bună, Amira, îi spuse ciudata făptură. Te urmăresc de mult timp, ești o fiică devotată și cuminte. Eu sunt o zână pământeană și vreau să te ajut să-l aduci înapoi pe tatăl tău. După Marea Bătălie de Sub Ape, a fost răpit de Uriașa Caracatiță și azvârlit în închisoarea apelor subpământene. Vrăjitoarea i-a luat mințile și puterile, apoi l-a vrăjit să rămână întemnițat până când cineva din neamul lui va reuși să înfrângă barierele pământului și să-l elibereze. De atunci, împăratul trăiește închis în apele din centrul pământului. Doar o dată la 30 de zile, când este lună plină, vraja se rupe pentru 24 de ore și el iese la suprafață în ochiurile de apă în care se oglindește luna și, apoi, soarele. E singura dată când își amintește că a fost împărat. Dar, după ce trece noaptea, apoi ziua fermecată, amintirile i se împrăștie în cele patru zări și el se întoarce din nou în trista-i închisoare subpământeană. – Bine, dar am scotocit toate ochiurile de apă, toate râurile și izvoarele până la cele mai neînsemnate și nu l-am găsit. Am căutat peste tot. – Așa este, draga mea, ați căutat în toate apele de suprafață, însă nu și în cele din adâncurile pământului. Trebuie să știi că sub lumea pământeană despre care poate-ai auzit, se află o pânză de apă care străbate tot pământul. Acele ape subpământene sunt împinse la suprafață sub forma unor ochiuri ce se numesc fântâni. Aici, într-una dintre ele, îl vei găsi pe tatăl tău. În fiecare noapte cu lună plină bătrânul își amintește că a fost împărat și că trebuie să-și alcătuiască o armată nouă cu care să înfrângă oștirea Octopus. Atunci încearcă să atragă în adâncuri tineri de toate vârstele și copii, fete și băieți, pe care să-i facă soldați în armata sa. Uneori reușește, numai că supușii lui îl însoțesc în adâncuri și rămân acolo închiși pe veci, fără să se mai poată întoarce la părinți. Și, cu fiecare nouă victimă atrasă în temnița subpamanteană, durerea familiilor despărțite de cei dragi este tot mai sfâșietoare, iar blestemul care îl ține legat se adâncește tot mai mult. Tu va trebui să mergi acolo și să-l eliberezi. Pentru că atunci când toți cei atrași în adâncuri se vor fi întors la familiile lor, vraja va fi ruptă. – Eu pe tărâmul oamenilor? Cum să fac asta? Nu aș putea să respir. Și nici n-aș ști de unde să încep căutarea. – Piatra aceasta te va ajuta. Va lumina în direcția corectă și se va stinge atunci dacă mergi în direcția greșită. Când vei ajunge la ochiul de apă unde își ispăsește pedeapsa tatăl tău, să arunci piatra fermecată lângă el și toate legăturile vrăjite vor fi rupte. Iar ca să poți respira pe pământ, pune-ți această floare în păr. Vei fi văzută de cei din jur ca o ființă umană și vei putea respira în lumea oamenilor. Rămâi cu bine! mai spuse zână și dispăru fără urmă. Când Amira se trezi, lângă ea erau așezate floarea fermecată și piatra magică. Le luă bucuroasă și îi mulțumi zânei din toată inima. Apoi se pregăti de plecare.” *********** Am rămas încremenită mai întâi. Și apoi m-am uitat la vărul meu, tovarășul permanent al aventurilor mele din fiecare vară la bunici. Nici lui nu-i venea să creadă că bunica a plecat și ne-a lăsat cu povestea neterminată. Am pornit să o căutăm. Bunica era în grajd. Cu cartul pentru lapte într-o mână și scăunelul în alta, se pregătea să mulgă vaca. – Mamă Sofia, ce s-a întâmplat mai departe? A reușit Amira să-l găsească pe Impăratul mărilor? L-a eliberat? Bunica ridică din umeri. Mai aveam însă o întrebare, de mic detectiv: Bunica se gândi câteva clipe în timp ce mulgea vaca. Laptele țârâia molcom în cartul pe jumătate plin cu o spumă albă și groasă de două degete. – Nu, nu cred că s-a mai întâmplat, cel puțin nu în satul nostru. S-o fi mutat în altă fântână, își dădu ea cu părerea ridicându-se de pe scăunel. Merg să strecor laptele. Haideți și voi! Câteva zile n-am putut să-mi iau gândul de la povestea bunicii. Oare ce făcuse Amira? Își salvase tatăl din închisoarea subpământeană? Ori Moșu’, adică Împăratul Mărilor, încă era în fântână cu tridentul lui? Însă în vara aceea norocul a fost de partea noastră. Noi atât am așteptat. Podul era pentru noi un spațiu magic plin cu comori nebănuite. Dar rareori aveam voie în el. Fericiți, am urcat cu pisicile în brațe cele câteva trepte ale scării din lemn. Și, după ce instinctul de vânător a pus felinele la treabă, ne-am uitat în jur încântați, întrebându-ne de unde să începem cu scotocitul. Un dulap vechi de 100 de ani mai că nu ne striga pe nume, așa că am pornit grăbiți spre el, fără să ținem cont de piedicile din jur. Și, pe când călcam printre grinzile șubrede ale podului precum cocostârcul prin mătasea broaștei, degetul meu mare s-a lovit dureros de ceva ciudat. Părea o scândură decolorată de vreme și umezeală… dar parcă nu era din lemn. M-am apropiat și am încercat să dezgrop cu mare atenție ceea ce părea un placaj cu o formă neobișnuită. Și deodată mi-a stat inima-n loc: pusesem mâna pe ceva ce semăna cu o copertă foarte groasă de carte. O copertă din lemn sculptat și împodobit cu frunze și flori. Era o carte foarte veche de povești și basme. Pe prima pagină era scris, cu înflorituri, anul apariției: 1900 și titlul ”Carte de basme”. Inima mi-a tresărit. Toți copiii din familie iubeam poveștile. Era clar, dădusem peste o adevărată comoară, mi-am zis și am strâns la piept cartea plină de praf și mucegai. Povești pline de tâlc, povești înțelepte sau doar amuzante ori ciudate așteptau să fie savurate pagină cu pagină. Iar acolo, prin alte basme fermecate, am regăsit povestea Amirei. … Și continuarea suna cam așa…– Copile, nu te apleca peste marginea fântânii că ești în mare primejdie!
Bunica amuți brusc. Apoi se ridică și plecă grăbită să-și vadă de treabă. Vacile veniseră de la câmp și trebuia să fie mulse.
– Nu știu. Nimeni nu știe. Dar nu cred că avea cum să afle în ce fântână o să apară Moșu’ la următoarea lună plină. Că se ivea pe neașteptate, în felurite locuri.
– Matale l-ai văzut? vărul meu era la fel de curios ca și mine să afle sfârșitul poveștii.
– Pe cine? întrebă mama Sofia neatentă, începând să spele ugerul vacii ce rumega liniștită, fără să fie perturbată de gălăgia facută de noi.
– Pe Moșu din fântână, am adăugat eu nerăbdătoare.
– Doamne ferește! Doamne apără și păzește! se sperie bunica, făcându-și cruce și-și scuipă în sân cu spaimă. Păi gândești că mai vorbeam azi cu voi dacă l-aș fi văzut? M-ar fi tras și pe mine în fântână.
– Dacă mai e acolo, completă varul meu cu îndoială.
– Mamă Sofia, în ultimii 50 de ani ai mai auzit de cineva care să fi fost tras de Moșu’ cu cârligu’ în fântână?
Într-o zi ploioasă, pe când șoarecii rodeau cu un zgomot sec din porumbul adunat în pod, bunica ne-a spus:
– Luați pisica vărgată și pe cea albă și urcați-le în pod să sperie șoarecii.Va urma!