Se spune că, în fiecare an, pe 25 Martie, se sărbătorește Ziua Cucului, adică primul cântat al cucului proaspăt întors din țările calde.
O pasăre atât de interesantă ce își lasă ouăle în cuiburile altor păsări, nu putea să nu-și aibă legenda ei, iar povestea ei sună cam așa.
Demult tare, într-un sat mândru și bogat, trăia un flăcău atât de frumos că fetelor le pierea graiul numai ce se uitau în ochii lui cu luciri de safire.
Azi așa, mâine-așa, până ce flăcăul nostru se obișnuise să cucerească fără cel mai mic efort pe cele mai mândre fete din sate. Cădeau secerate ca spicele la picioarele lui, doar să întindă mâna să le culeagă. Apoi, fără umbră de regret, le părăsea pentru altele tot mai frumoase, tot mai tinere.
I se dusese buhul in 7 sate împrejur, tații își încuiau fiicele în odăi când îl vedeau că pornește pe uliță, mamele își sileau copilele să aibă grijă de treburile gospodărești doar-doar le-or ține departe de ochii lui fermecați.
Ajunsese flăcău tomnatic și tot nu se potolise, tot mai amăgea copile neștiutoare.
De la o vreme, văzând flăcăul că reaua faimă face din ce în ce mai greu să ajungă la inima fetelor, prinsese un glas ademenitor cu care picura vorbe dulci în urechile fetelor de măritat atrăgându-le spre el ca muștele la miere și apoi lăsându-le de izbeliște. Ba uneori se jura cu vorbe de foc spunând că se leagă să-i fie de-a pururi credincios uneia sau alteia.
”In pasăre să mă prefac dacă te voi înșela, să nu cunosc odihna, nici viața de familie, dacă vorbele mele sunt mincinoase”, spunea alteia fără să creadă nicio clipă în vorbele frumoase pe care le rostea.
Și astfel, cu priviri blajine și vorbe dulci, multe fete a dus la pierzanie flăcăul. Unele s-au stins mai apoi de dorul lui, altele și-au luat câmpii ducându-se pe pustii, altele au luat vălul mănăstiresc.
În cele din urmă însă, purtarea lui i-a adus pieirea.
Într-o seară, în timp ce susura vorbe dulci în dosul porții fetei pe care o amăgea, de el s-a apropiat o vrăjitoare cu nasul coroiat și fața brăzdată de dâre adânci. Din ochii lăcrimoși arunca fulgere de mânie:
– Îți mai amintesti de mine? a hârșâit vocea ei.
Tânărul a privit-o cu un frison. Parcă-parcă ceva îi amintea de ea dar s-a scuturat repede.
– Pleacă de aici, babo! s-a răstit la ea.
– Babă, ha? s-a stropșit femeia. Uita-te bine să vezi unde m-a adus necredința ta! M-ai amăgit când eram doar o copilă și văd ca nici acum nu te astâmperi. Vrei să-mi amăgești și copila, dar n-ai s-o faci, ticălosule! În pasăre să te prefaci, să nu cunoști căldura unui cămin, să îmbătrânești singur, neiubit de nimeni, precum te-ai legat când mi-ai jurat credință. Fii blestemat cu blestem greu de mamă și de iubită înșelată! Și doar atunci să scapi de chinuri când vei iubi și pe altcineva în afară de tine!
Fata fugi în casă, înspăimântată.
Făcăul vru sa mai spună ceva dar din gâtlej ii ieșiră doar două sunete: Cu-cu!
Speriat, duse mâna la gât ca să-l descopere acoperit cu pene. Devenise o pasăre cu pene cenușii. Speriat zbură în pădure, căutând să-și ascundă înfățișarea de oameni.
De atunci, în fiecare primăvară, cucul își amintește că a fost om și încearcă iar și iar să amăgească fete de măritat, numai că din gâtlej nu-i mai iese decât un vaiet trist.
Și iată de ce fetele și flăcăii care doresc să-și găsească perechea îl întreabă pe cuc, de ziua lui, câți ani vor mai trece pănă ce se vor căsători.
Iar uneori, previziunile lui chiar se adeveresc.
Autor: Larisa Toader
___
Dacă v-a plăcut, vă rog să-mi lăsați un semn de apreciere sau un comentariu!🤗
—-