“Uneori când te aștepți la tot ce poate fi mai rău, lucrurile pot fi neașteptat de liniștite” se gândea Andrei filozofic rotindu-și privirea de jur împrejurul Poienii dintre crengile celor trei copaci în care era cățărat.
O lumină albă, lăptoasă, scălda întreaga poiană cu razele lunii aproape rotunde. Trecuse o săptămâna de la Luna plină si eclipsa care o transformase pe sora lui in vârcolac, dar lumina argintată a astrului nopții încă făcea să scânteieze zăpada înghețată.
La început, după ce Andreea plecase și rămăsese singur, băiatul se răzgândise și aproape că fusese pe punctul să coboare și să alerge după ea. Însă luna răsărise exact in acel moment și băiatul, care avea “suflet de poet” cum îl necăjea bunicul, fusese fermecat de magia ei.
Totul părea înconjurat de o aură de frumusețe care îl făcu să se relaxeze. Apoi, deschizând telefonul să urmărească unul dintre filmele pe care dorea de mult timp să-l vadă, uită unde se afla, absorbit cu totul.
Orele se scurgeau una după alta.
Culcușit între crengile dese, băiatul își pusese în cap sacul de dormit învelimdu-se cu totul in el pentru a scăpa de frigul mușcător și pentru a acoperi lumina telefonului. Din când in când mormăia câte un răspuns in cască la întrebările periodice ale surorii lui.
Tocmai râdea cu lacrimi la giumbușlucurile pe care le făcea un pinguin dansator, mai-mai să se dezechilibreze și să scape telefonul, când ceva pe întinderea înghețată îi atrase atenția: două umbre cenușii se strecurau în poiană adulmecând cu fereală urmele lăsate de cei doi copii și de alte sălbăticiuni, până ce ajunseră la cei trei brazi din mijlocul Poienii.
Acolo, după o ultimă adulmecare a aerului, se asezară pe cozile stufoase și, ridicând capul spre cer, sloboziră câte un urlet prelung.
Băiatului îi îngheță sufletul așa cum se afla, ghemuit în sacul de dormit, din copac.
Era sigur că fusese zărit. Se întreba doar dacă lupii știau să se cațere in copac, ca urșii. Dar cum nu auzise nicio poveste care să confirme asta, se strădui să se țină cu firea.
Ceea ce nu știa el era că lupii care intraseră în poiană erau Cercetașii haitei al căror unic rol era sa verifice dacă locul era pustiu și dacă putea fi folosit în siguranță de întreaga haita de lupi pentru întâlnirea lor tainică cu Patronul Lupilor.
Sigur că mirosiseră urmele lăsate de cei dou copii până lângă brad dar, cum nu erau mai inteligenți decât alte animale, nu le-ar fi dat prin cap că cineva s-ar fi putut ascunde în cetina deasă. Decât, desigur, dacă ar fi auzit vreun foșnet sau ar fi văzut o luminiță de sus.
De aceea băiatul se feri să mai facă vreun zgomot ca să nu atragă atenția celor de jos spre el.
Rând pe rând, câte o pereche de lupi intra în poiană și, după un mârâit in chip de salut, se așeza mai aproape sau mai departe de cei trei brazi, după preferințe.
Băiatul nu se mai sătura privindu-i. Parcă urmarea un episod de pe Animal Planet. Dar pe viu.
Deja întreaga poiană era plină pete cenuși care formau tot atâtea perechi de lupi, cu toții așezati in funcție de prietenii sau familii.
“Se comportă asemenea oamenilor”, se gândea băiatul curios sa vadă ce se întâmpla in continuare.
Lupanii se jucau între ei mușcându-se sau trântind-se unul pe altul în zăpadă, în timp ce membrii cuplurilor păreau să stea la taifas sau să se alinte între ei. Ai fi zis că sunt o haită de câini, nu una de lupi sălbatici și fioroși.
Pe măsură ce timpul trecea, animalele începeau să se învârtă și să se agite tot mai mult de parcă n-at mai fi avut stare. Andrei le înțelegea nerăbdarea.
In cele din urmă așteptarea tuturor fu răsplătită: din marginea Poienii începu să se audă un pas cadențat ce părea să se apropie tot mai mult, captând atenția tuturor spre intrarea în poiană pe unde, înconjurat de raze argintate, un cal alb pășea domol fără să ia in seama sălbăticiunile care nu-l pierdeau din ochi.
Un bătrân cu plete lungi pe sub căciula groasă, din blană de miel și învelit într-o pelerină albă înainta călare dând ușor din cap în semn de binețe către fiecare pereche de lupi care se simțea datoare să-i răspundă pe limba ei.
Privirea ageră a bătrânului scotocea cu atentie fie care colțișor al Poienii. Apoi, ajungând în aproprierea celor trei brazi din mijloc își pironi privirea în cetina lor, aruncând o privire scormonitoare de jos în sus până ce băiatul se simți cercetat cu de-amănuntul.
In ciuda frigului pătrunzător simți cum spaima îl invadează cu o căldură înăbușitoare.
“Acum, acum va face un semn și întreaga haită se va repezi cu toată forța către copacii în care era ascuns până ce-l va doborî la pământ”, se gândi Andrei cu groază.
Închipuirea lui o luase razna cu totul…
—-
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice