Poiana în care aterizaseră cei doi călători era cu totul și cu totul neobișnuită pentru ei, care văzuseră de când fuseseră creați, numai ținuturi de zăpadă și gheață cât vedeai cu ochii.
Chiar dacă o pătură groasă de omăt afânat acoperea pământul, din loc în loc, copaci gri se luau la întrecere case în culori vesele și strălucitoare. Cușme grele de zăpadă le acopereau din loc în loc și fuioare de fum se ridicau spre cerul înghețat arătând că locuitorii lor apreciau mai mult căldura decât frigul.
La câțiva metri de locul în care își așezaseră trupurile dolofane în zăpada proaspătă, un Om de zăpadă nou-nouț, cu o pălărie roșie alcătuită dintr-o oală spartă, cu ochi de cărbune și fără nas (furat de un iepure cutezător) se sprijinea în mătura lui galbenă de paie, nepăsător la afrontul adus de același iepure care avusese necuviința să-i împodobească bulgărele de jos cu pete galbene.
Zărindu-l, Moș Costache se apropie de el scoțându-și pelerina care-l făcea invizibil și pălăria, ca să-l salute cuviincios.
– Ziua bună, fârtate! Îmi dai voie să gust puțin din zăpada asta din jurul tău? Pare delicioasă!
Omul de zăpadă din poiană nu-i răspunse. Ba nici nu păru să se sinchisească de prezența celor doi, de parcă nu i-ar fi zărit. Continua să stea rezemat în mătura lui galbenă și să privească în zarea îndepărtată cu ochii lui negri.
Bătrânul era nedumerit. În Ținutul Zăpezii și al Ghețurilor politețea era la mare cinste. Niciun Om de zăpadă, fie el bărbat, copil, sau femeie, nu ar fi îndrăznit să treacă fără să salute sau să răspundă atunci când era întrebat. Ar fi fost o necuviință fără margini și ar fi fost considerat prost-crescut și ocolit de cei din jur.
Gândindu-se că poate Omul de zăpadă din poiană era surd, repetă întrebarea cu voce mai tare.
– Hi-hi-hi! izbucni o voce răutăcioasă. Tare prostănac mai ești, moșneagule! Să vorbești cu un om de zăpadă fără suflet și viață, construit de copii… Și să te aștepți să-ți mai și răspundă… hohoti vocea pițigăiată cu obrăznicie.
– Cine a vorbit? întrebă moș Costache repede, aruncând priviri îngrijorate în jurul lui. Știa că era în mare pericol dacă ar fi fost văzut de muritori. Încă de când era copil auzise povești despre oameni de zăpadă ce părăsiseră Ținutul Zăpezilor și al Ghețurilor pentru Ținutul Muritorilor și nu se mai putuseră întoarce acasă. Înghețaseră pentru vecie pe meleagurile unde ajunseseră. Nu voia să pățească la fel.
– Eu! se răsti la el aceeași voce pițigăiată și obraznică.
Și, în fața celor doi călători, țâșni ca o zvârlugă mătura de nuiele care stătuse cuminte pe pământ până în acel moment și începu să țopăie în jurul lor, cu obrăznicie.
Cei doi erau și nu erau surprinși… Mai auziseră povești despre mături zburătoare vorbărețe, chiar dacă nu le dăduseră crezare în totalitate până atunci.
Părea mai interesantă poiana în care aterizaseră decât mătura cea obraznică, așa își spuse baba Saveta apropiindu-se și ea de Omul de zăpadă necunoscut.
– Ia te uită, Costache, zăpadă galbenă! exclamă ea cu sprâncenele ridicate până la marginea broboadei de lână cei îî acoperea capul dolofan. Oare ce gust să aibă?
– Eu n-aș mânca-o dac-aș fi în locul tău, chicoti din nou mătura înciudată că nu era băgată în seamă. S-ar putea să nu-ți placă gustul… râse ea.
– E cam obrăznicuță, dumneaei, mormăi baba Saveta aruncându-i priviri dușmănoase măturii de nuiele, fără să îndrăznească totuși să o spună cu voce tare. Încă își amintea de săriturile-i nărăvașe și știa că aveau nevoie de ajutorul ei să se întoarcă.
Dar aceasta avea urechi de liliac.
– Și tu ai fi dacă ai primi comenzi toată ziua-bună ziua! Nimeni nu te întreabă dacă mai poți, dacă ești obosită sau nu, dacă nuielele tale sunt întregi ori dacă nodurile te dor… Nu! Hai sus, mătură, du-ne încolo! Adu-ne încoace! Zboară la stânga sau la dreapta. M-am săturat! Iar dacă îndrăznești să te plângi ești considerată obraznică! Dreptate-i asta? se rățoi ea.
– Îmi pare rău! N-am știu că așa te simți, încercă Moș Costache să o îmbuneze.
– Și măturile au sentimente, să știi! continuă ea oleacă mai îmblânzită.
– O să avem grijă, pe viitor, completă și Baba Saveta, privind-o cu milă.
Vorbele ei avură darul să o liniștească pe mătura cea pusă pe harță.
– Bine-bine, ce-a fost, a fost! Acum, reluă ea vorba, pe un ton mai sfătos, ar trebui să aveți grijă la copii și la animale. Copiii au făcut omul ăsta de zăpadă, iar un iepure hoțoman i-a furat nasul și a lăsat urmele galbene din zăpadă.
Cei doi oameni de zăpadă aprobară din cap, în semn că înțeleseseră.
– Și… Zâna Zăpezii și a Ghețurilor… Tu știi unde o putem găsi?
– Bine-nțeles că știu! făcu mătura jignită. De ce credeți că v-am adus aici? Uite colo, în salcia pletoasă care își oglindește trunchiul în lacul înghețat este o scară ce coboară până în măruntaiele pământului, până la ghețarul de sub lac. Acolo, sub apele înghețate își are castelul Zâna Zăpezilor și a Ghețurilor.
Fără o vorbă, Moș Costache își puse mătura pe umăr, o luă de braț pe baba Saveta care pășea cu mare greutate prin cele 7 fuste ale sale și porni grăbit spre salcia de pe malul lacului.
”Spre ce alte aventuri se îndrepta oare?” se întrebă în timp ce atingea ușor scoarța groasă a salciei și o ușă de gheață se deschidea ca prin minune. în fața ochilor lui uimiți.
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice