– Te cheamă Diana? exclamă femeia brusc, de parcă atunci și-ar fi dat seama pentru prima dată de numele micii interlocutoare cu care îi făcea plăcere să sporovăiască zilnic, ori de câte ori aceasta trecea prin fața grădinii. Nemaipomenit! Poate că tu ești aleasa, șopti ea mai mult în barbă.
Dar fetița avea auz de felină.
– Ce fel de aleasă? Ca să fac ce…? întrebă grăbită așa cum era de câte ori dorea să afle lucruri interesante.
– Diana este protectoarea Lunii, a zânelor și a tuturor celor cei îi poartă numele. Ai putea să fii următoarea aleasă pentru a deveni o zână.
– EU? Fetița căscase ochii cât cepele.
– De-ajuns, trebuie să plecăm acum! Interveni Anastasia și, fără să mai aștepte un răspuns, își trase cu repeziciune sora după ea.
– Nu uitați! Peste două zile! Nu mai aveți mult! murmură bătrâna privind lung în urma lor. Oare am făcut bine? se întrebă apoi, aruncând o privire tristă către florile din jur.
Crinul alb de-abia înflorit înclină cu voioșie din cap. 🥀
Mai liniștită acum, bătrâna începu să sape pâmântul tare fredonând un cântecel vechi în cuvinte doar de ea știute.
***
Diana nu-și putea găsi somnul. Cuvintele bătrânei o ardeau. Să fie o zână! Oare ar putea fi posibil? Dar vecina lor, Casandra, era una dintre zâne? Sau doar glumise? Și totuși, crinul alb crescuse și înflorise sub ochii ei. Era imposibil să nu fie adevărat.
Trebuia neapărat să stea din nou de vorbă cu bătrâna își spuse hotărâtă și, în acel moment, se scufundă brusc într-un somn adânc. Și începu să viseze unul dintre visele ei ciudate, pe care nu îndrăznise încă să le povestească nimănui. Le credea inspirate din poveștile vechi pe care i le citea mama în trecut și pe care le devora și singură de când învățase să citească.
În vis i se părea că intrase într-o sală cu tavan boltit și pereți albi de marmură. Coloane albe, împodobite cu flori sprijineau plafonul înalt pe care străluceau soarele și luna, așa cum nu le mai văzuse niciodată. Mici luceferi sclipeau din loc în loc, aurind veșmintele celor ce intrau în încăpere.
O sumedenie de femei tinere, în rochii diafane, de un alb strălucitor ori în culori vii stăteau așezate pe divanuri largi ori discutau în jurul măsuțelor ciugulind din tăvi încărcate cu fructe îmbietoare. O mireasmă dulce de flori și iarbă verde umplea aerul, în timp ce sunetul ușor al unei harfe părea să picure încetișor din pereții auriți.
În mijlocul sălii, pe un piedestal, se afla o făptură diafană, îmbrăcată în văluri strălucitoare. O diademă din flori de nu-mă-uita îi încununa fruntea albă, iar mâna dreaptă i se odihnea pe un sceptru din lemn de trandafiri.
Un murmur de voci șoptite umplea sala, în timp ce pași ușori traversau grăbiți într-un du-te-vino necontenit. Deodată, un toiag sonor umplu sala și orice zgomot încetă.
O voce clară strigă:
– Maiestatea sa, Crăiasa Zânelor, are de făcut o cuvântare.
Făptura de pe tron se ridică, luă în mână toiagul, semn al puterii magice și își drese vocea ca pentru a ține un discurs îndelung pregătit.
Diana își întinse gâtul să vadă mai bine și, cu o tresărire de surpriză, se trezi în patul ei cu păpuși Barbie. Șocul era prea mare ca să mai poată adormi la loc.
Crăiasa zânelor era Casandra, vecina ei de la parter. 🧚♂️
VA URMA!
—-
Va aștept aici, cu drag, și mâine seara, după ora 22, pentru a continua povestea!
–
Poveste inspirată din bogăția culturală a folclorului nostru. Alături de povestea ”Păstorul Lupilor”, scrisă și publicată în foileton, pe Facebook, încearcă să aducă mai aproape de cititorii actuali tradițiile culturale vechi. 🧚