Soarele se rostogolea tot mai mult către asfințit. Deja doar 2-3 raze mai luminau pământul, aurind totul în jur, la ora magică a crepusculului.
Făcându-și un pic de curaj și întrebându-se dacă nu cumva visase (nu ar fi fost pentru prima dată) Diana redeschise ochii. Dar nu, nu fusese deloc un vis.
Părea să se afle într-un tărâm cu totul necunoscut.
Dar cum ajunsese acolo oare? se întrebă încercând sa privească împrejurul ei, în lumina tot mai palidă a amurgului.
Ceva moale și lipicios o atinse pe umeri făcând-o să se întoarcă brusc și să dea nas în nas cu… un cap chel și 2 ochi holbați în vârful a două antene…
Un frison de repulsie o cutremură când pielea ei atinse ceva cleios și se dădu doi pași înapoi cu silă. Era capul unui melc uriaș care, la fel de speriat ca ea, se retrase în cochilie.
– Fii mai atentă, domnișoară, o sa-mi rupi umbreluța, ripostă o voce tăioasă in momentul în care se lovi cu spatele de o ființă cât ea de mare.
Era o făptură extrem de ciudată, ai fi spus o furnică de mărime impresionantă, deși cele două picioare din spate (din cele 6 pe care le avea) erau mai lungi și purtau o fustiță roz. Deasupra antenelor purta o diademă strălucitoare.
Diana o privi uimită, Furnicuța părea la fel de înaltă ca ea. Să fie oare o zâna a furnicilor? se întrebă amintindu-și de povestea spusă de Crinul Alb.
Făptura stranie uitase de tot de existența ei.
Extrem de concentrată, cotrobăia încontinuu într-un teanc de umbreluțe și, găsind in cele din urmă una pe placul ei, o deschise și o ridică deasupra capului. În acel moment, o pală de vânt ce părea că doar atâta aștepta o învârti pe loc, apoi ridică spre cer umbreluța împreuna cu ființa ciudată ce se pierdu rapid în lumina tot mai slabă a amurgului.
Diana rămase cu gura căscată. Dintr-o mișcare ajunse la grămada de umbreluțe abandonate și le atinse.
Erau din flori de păpădie.
Și atunci fetița înțelese adevărul. Nu ajunsese în nicio junglă. De fapt nici măcar nu părăsise grădina din fața blocului. Era tot unde fusese și înainte. Doar că devenise mai mică. Muuult mai mică! Cam cât o furnică uriașă!
Iar ceea ce tocmai văzuse era Zâna Furnicilor care călătorea folosind umbreluța unei păpădii, exact cum îi povestise Crinul Alb.
Și, pentru că era o fetiță deșteaptă înțelese rapid: micul talisman primit în dar o ajutase să se transforme ca să poată călători în lumea florilor și a zânelor.
O senzație de cutezanță nemaiîntâlnită o invadă brusc: era clipa ei de glorie, momentul îndelung așteptat in care toate visele ei, chiar si cele mai ciudate, se vor împlini.
Plină de curaj, alese o umbreluță, o deschise cu grijă și o ridică deasupra capului așteptând ca Zefirul să-și facă treabă și să o poarte prin văzduh asemenea atâtor alte umbreluțe de păpădie pe care le vedea zilnic zburând.
Vântul nu se lăsă prea mult așteptat și, numaidecât, o adiere călduță o ridică ușor și o purtă prin aer către ținuturi magice doar de ea știute.
VA URMA!
—-
Va aștept aici, cu drag, și mâine seara, după ora 22, pentru a continua povestea!
–
Poveste inspirată din bogăția culturală a folclorului nostru.
Alături de povestea ”Păstorul Lupilor”, scrisă și publicată în foileton, pe Facebook, încearcă să aducă mai aproape de cititorii actuali tradițiile culturale vechi. 🧚
___