Sunt un cufĂr cu capacul boltit… da, din acelea pe care le vezi prinn muzee, încărcate de mister și magie…

Confrații mei, mai puțin norocoși decât mine, umplu muzeele și cămările. Povestea mea, însă, a fost plină de neprevăzut…

Am văzut lumina zilei cu mulți ani în urmă (nu mă puneți să socotesc pentru că sunt un biet cufăr fără școală. Pe parcursul îndelungatei mele vieți am ajuns uneori prin internate dar cum am fost adesea depozitat în camere întunecoase, nu am învățat niciodată carte).

Cum vă spuneam, am văzut lumina zilei cu mulți ani în urmă, în atelierul lui Sandu Tâmplaru’, meșterul care m-a construit. Îmi amintesc, ca azi, chingile de fier care îmi strângeau capacul ca într-o menghină și lemnul lucios, proaspăt lăcuit.

Meșterul de-abia mă scosese la uscat când a dat peste mine jupâneasa conacului… tocmai pregătea calabalâcul domniței și un cufăr din stejar era exact ce-i trebuia (v-am spus ca sunt din lemn masiv, cu capac ferecat în chingi de fier, da?).

După o lungă tocmeală cu meșterul, iată-mă în iatacul Domniței. Spre rușinea mea, în cei 50 de ani cât am slujit-o, am văzut-o foarte rar; de obicei jupâneasa se ocupa de mine, mă curăța cu ștergare moi, îmi ungea balamalele când scârțâiau și mă umplea cu rochii ușoare și delicate ca puful de păpădie.

Anii tinereții mele au fost cei mai frumoși… Îmi amintesc și azi scârțâitul trăsurii și legănatul în bătaia vântului, soarele care îmi mângâia creștetul, chiar și picăturile repezi de ploaie care nu mă speriau și nu mă abăteau de la datoria mea de a proteja comorile pe care le adăposteam…

Apoi, într-o zi, îmi amintesc ca acum, totul s-a schimbat. Scârțâitul molcom al trăsurii a fost înlocuit cu un zgomot asurzitor, ca de tunet… Dintr-o dată am început să fiu înghesuit într-o încăpere acoperită, laolaltă cu alte cufere și baloți…

N-a fost totuși prea rău și, după primul moment de surpriză, m-am obișnuit și chiar m-am împrietenit cu confrații mei. Unii dintre ei erau mai învățați și mi-au spus că am început să călătorim cu trenul, ba chiar erau mulțumiți de noul mijloc de transport; ei îl numeau progres…

Cât despre mine, după primele clipe neplăcute, am început să mă obișnuiesc (fie vorba între noi, începusem să îmbătrânesc iar vântul și ploaia nu mai erau la fel de prietenoase ca în tinerețea mea; începusem să scârțâi iar jupâneasa trebuia să îmi ungă balamalele tot mai des).

Uneori, în timpul lungilor călătorii cu trenul (cum îl numeau confrații mei), moțăiam și încercam să-mi amintesc cum arată Domnița, stăpâna mea…

Dar într-o zi părea că totul s-a sfârșit… După o perioadă lungă în care nu am mai văzut lumina zilei, am fost dus într-un loc întunecos și lăsat să zac acolo… Chiar dacă am încercat să-mi ocrotesc cât mai bine comorile adăpostite (rochiile, mănușile și pantofii Domniței), am avut durerea de a le vedea sfârșindu-se pe rând…

În jurul nostru mișunau șoarecii și ticăloșii ăștia mici au încercat de nenumărate ori să mă înduplece să-i las să scotocească printre comorile mele, dar nu m-am îndurat, chiar dacă m-au amenințat de mii de ori că-mi rod capacul sau balamalele…

Am sperat mereu că, în cele din urmă, cineva mă va găsi…

După ani întregi de uitare, într-o dimineață, în timp ce moțăiam dus pe gânduri, o lumină puternică m-a trezit… Un glas vesel se auzea tot mai aproape și o exclamație atât de puternică încât m-a făcut să-mi sară balamalele:

– Ia te uită ce cufăr frumos! Cred că are peste 200 de ani!

M-am simțit înviorat pe loc. Era prima dată când cineva îmi admira lucrătura. Nici măcar jupâneasa care mă îngrijea pe vremuri nu mă admirase vreodată.

Doamna care mă lăudase m-a scos din podul unde zăceam, m-a curățat de praf și m-a așezat într-un colț al camerei. Este prima dată când stau în lumină și vă mărturisesc că totul mi se pare schimbat…

Doamna petrece foarte mult timp la un birou de nuc, în fața unei cutii vorbitoare, iar șifonierul și sofaua se uită adesea chiorâș la mine, spunând că am carii și că o să le îmbolnăvesc. Dar nu-mi pasă! De curând am auzit-o pe Doamna dând poruncă să fiu dus la un meșter care să-mi repare balamalele și să-mi netezească lemnul. Și chiar dacă șifonierul și sofaua râd de mine și mă numesc ”antic”, știu că voi reuși să-mi fac o nouă familie și o nouă viață.

Deja m-am împrietenit cu cu biroul și îmi împărtășește adesea din amintirile lui; a aparținut bunicii doamnei noastre și îmi povestește uneori întâmplări cu tâlc sau legende cu parfum de epocă…

Acum sunt liniștit. De curând am ajuns în atelierul meșterului Save pentru o curățare temeinică… Vă mărturisesc că, la început, mi-a fost frică. De când am fost construit, niciun alt tâmplar nu a pus mâna pe mine și îmi era teamă ca noul meșter să nu-mi strice lucrătura. Dar m-am liniștit repede… Noul meșter are o mână ușoară și folosește mișcări foarte delicate ca să nu mă rănească. 

Mai întâi mi-a desprins ferecătura și mi-a curățat lemnul cu mare atenție. Încă nu-mi vine să cred că nu m-a durut deloc. Într-adevăr, șifonierul și sofaua aveau dreptate, chiar dacă mi-e rușine să recunosc, aveam carii și acum știu de ce simțeam mereu furnicături în capac. Însă meșterul nu s-a lăsat deloc impresionat, mi-a astupat găurile cu niște bețișoare din lemn și mi-a lăcuit lemnul cu o soluție ciudată care m-a scăpat de dăunători. Iar balamalele pe care mi le-a pus sunt noi-nouțe, cum nu am mai avut de tare mult timp…

Aproape o săptămână am fost mereu răsfățat și modelat cu diferite unelte pe care nu le cunosc, apoi, după ce mi s-a uscat noul lac, am putut să mă privesc în oglindă… Vă mărturisesc că am fost șocat… eram din nou tânăr și frumos!

În atelier am avut surpriza de a regăsi pe unul dintre confrații cu care am călătorit adesea pe tren. Sărăcuțul!

Nu mai avea deloc balamale iar capacul îi căzuse într-o parte! Era tare deprimat. Îmi spunea că zăcuse mulți ani într-o pivniță umedă. Probabil că de asta era așa de ruginit! Urma să plece la un muzeu dar mai întâi avea nevoie de o restaurare completă (așa spunea el că se numește repararea pentru muzeu). Mă bucur tare mult pentru el. Este un cufăr mult mai bătrân decât mine și foarte înțelept și sper să ducă o viață liniștită la muzeu!

Eu astăzi mă întorc acasă. Doamna a venit, m-a văzut și a fost foarte mulțumită de felul cum arăt. Știu că voi putea duce o viață plăcută în colțul camerei, fără teamă de bârfele șifonierului și ale sofalei…

… Și totuși, uneori, noaptea, mi se pare că aud scârțâitul trăsurii și pașii ușori ai Domniței trecând în urma mea și mi se face un dor cumplit de alte întâmplări și alte vremuri…