– povestire-
Ronny a intrat în curtea noastră într-o dimineață de primăvară, încărcată cu o mulțime de treburi de făcut și timp prea puțin.

Era un cățel mic și negru, cu lăbuțe portocalii, venit de curând în cartier, odată cu noii noștri vecini, tineri și zâmbitori. În acea dimineață, rămas singur acasă, Ronny a decis că propria lui curte era prea mică și că merita o aventură. A ieșit printre zăbrelele gardului și a început să exploreze. Amușina prin jur și lătra, cu vocea lui subțirică, la trecătorii grăbiți.

Părea că vrea să le spună: „Hei, priviți ce faptă de vitejie am făcut! Am fugit de acasă!”

De fapt, era doar un copil care voia atenție. Unul cu patru lăbuțe și un botic umed, dar tot copil!

Când am ieșit din curte, a început să dea din codița lui scurtă, apoi, prinzând curaj, s-a apropiat de mine și a început să mă tragă de pantaloni cu lăbuțele. Cam zgâriau – probabil nu avea pedichiura făcută.

Fie voia să-mi arate ceva, fie voia să se joace. Am optat pentru varianta a doua. L-am luat în brațe și l-am mângâiat. S-a cuibărit cu un oftat și a început să mă lingă pe mână. Era doar singur. Ca orice copil departe de părinții lui – indiferent că au două picioare sau patru.

Timpul era scurt, așa că m-am îndreptat spre curtea vecinilor, am deschis portița și l-am pus înăuntru. Când m-am întors să plec… minune! Ronny era în spatele meu, dând vesel din codiță, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă nu-l lăsasem în curte cu doar 30 de secunde înainte.

L-am pus din nou în curte. Și iar l-am găsit în spatele meu. Și atunci am înțeles un lucru: desenele animate sunt reale. Desenatorii Disney chiar s-au inspirat din viață.

Așa a ajuns Ronny în curtea noastră. Era clar că nu voia să rămână singur.

A fost o zi memorabilă. Mai întâi a măsurat curtea în lung și-n lat – ai fi zis că-i inginer topograf, nu un cățel de câteva luni. Pe alocuri, și-a marcat teritoriul, ca să se știe de trecerea lui.

Apoi a început să roadă diverse lucruri, să tragă de altele, să țopăie, să mă tragă de pantaloni, să vrea în brațe, apoi să vrea jos, să dea ture și tot așa până ce, în cele din urmă, s-a prăbușit sub un scaun, rupt de oboseală și a adormit tun, doar ca să o ia de la capăt după somnic.

Iar eu m-am simțit exact ca o mămică de copil de doi ani, foarte energic:
„Nu, Ronny! Nu ai voie acolo! Vino aici! Nu e voie! Nu!” și tot așa.

A fost o zi în care nu am făcut mare lucru. Dar după ce Ronny s-a întors acasă, m-am simțit mult mai relaxată, ca după un antrenament la sală.

Ronny ne-a făcut să râdem, să ne jucăm, să-l mângâiem și, mai ales, să realizăm că, uneori, avem nevoie de o astfel de zi în care să ne deconectăm de la rutină. Și, ca bonus, ne-am împrietenit și cu vecinii pe care încă nu-i cunoscuserăm.

A doua zi, Ronny a primit un ham nou, care nu-i mai permitea să treacă prin gard și să evadeze. Dar tot a devenit vedeta cartierului, cu vocea lui ascuțită care părea să spună: „Hei, sunt aici! Vino să mă mângâi!”.

Iar fanii lui – copii de toate vârstele, însoțiți de părinți și bunici – îl adorau, oferindu-i cu dărnicie biscuiți și mângâieri.

Timpul a trecut, iar după câteva săptămâni, Ronny s-a întors la țară, la părinții lui patrupezi. Vecinii au ajuns la concluzia că nu-i pot oferi toată atenția pe care o merită un „copil” ca el.

Iar curtea lor a rămas cu mult mai pustie. La fel și a noastră.

Autor: Larisa Toader.