De aceasta dată, Andrei se înșelase. După o privire bulversată aruncată în jur, fata păru să-și revină și să-și recunoască fratele.
-Unde pleci? întrebă ea, observând deodată îmbrăcămintea groasă a băiatului.
Oarecum mirat că luna plină încă nu o afectase, Andrei se gândi câteva clipe la ce ar fi putut să-i răspundă. Dacă ii zicea de întâlnirea cu haita de lupi, cu siguranță fata ar fi vrut să vină cu el și ar fi fost din nou afectată de magia lunii.
Pe de altă parte, să nu-i spună nu era o soluție din moment ce îl putea vedea plecând.
In cele din urmă, având grijă să-i reamintească mai întâi de necazurile pe care i le aduseseră ultimele două nopți în care luna plină o transformase in vârcolac și pericolul în care se afla, ii spuse adevarul: că va merge în pădure pentru a-și ocupa locul in fruntea haitei, ca Păstor al Lupilor.
Așa cum se așteptase, sora lui se ridică din pat și spuse doar atât:
– Vin cu tine!
Apoi, înainte ca el să o poată opri, se apropie de geam și trase cu putere draperia. Lumina astrului nopții umplu camera cu strălucirea lui albă.
Cu ochii măriți de uimire, Andrei văzu cum brațele și picioarele surorii lui se transformă in labe păroase, cum corpul și capul i se acoperă cu o blană cenușie, iar dinții îi devin colți ascuțiți.
Era pentru prima dată când asista la transformarea surorii lui in vârcolac.
“Nu era prea plăcut”, se gândi lipindu-se cu spatele de perete și trăgând ușor din rucsac toiagul vrăjit. Trebuia să rezolve problema cât mai repede, înainte sa plece. Mai avea doar zece minute până la miezul nopții.
In acel moment, în ochii fiarei cu colții rânjiți și mârâituri feroce, i se păru că distinge o brumă de inteligență.
Andrei stătea la îndoială. Pentru prima dată, fata vârcolac, in loc să se repeadă la el ori să sară pe fereastră și sa dispară în întuneric, se apropie de oglinda mare care îi reflectase transformarea și se privi în ea cu mare atenție.
Încetul cu încetul, de parcă atunci le vedea pentru prima dată, își privi mâinile si picioarele blănoase, fața și colții, Ba chiar și funda roz din păr, pipăindu-le cu luare aminte de parcă ar fi vrut să se asigure că erau ale ei.
Andrei făcu o mișcare. Nu mai putea aștepta, trebuia neapărat să plece spre poiană.
In acel moment fata-vârcolac întoarse capul spre el si un fulger de recunoaștere trecu prin ochii ei.
-Să mergem! mormăi cu glas omenesc.
Andrei rămase încremenit. Credea că nu auzise bine.
-Unde? îndrăzni să întrebe in cele din urmă.
Fata îi aruncă o privire de gheață.
-In Poiana Lupilor. Doar aveai întâlnire cu haita ta. Și eu fac parte din ea, mârâi sfidându-l cu ochii ei verzi. Sper ca n-aveai de gând să mă lași acasă!
De fapt, Andrei chiar așa sperase că va face.
Insă acum nu mai avea timp să refuze. Mai erau doar 5 minute până la miezul nopții. Orice discuție ar fi însemnat și mai mult timp pierdut, se gândi el.
-Bine, acceptă. Hai repede! Îmbracă… începu să spună, dar se răzgândi brusc. Blana pe care o purta fata era cu mult mai călduroasă decât hainele lui.
Și fără să mai spună nimic, săriră amândoi pe geam, rapid. Distanța dintre pervaz și pământ in lateralul casei construită in munte era doar de un metru, ușor de coborât si de urcat in caz de urgență.
-Trebuie să alergăm până în poiană, ii spuse după ce ieșiră din curte in noaptea plină de argintul lunii.
Fata îl privi cu dispreț.
-Cu piciorușele alea ale tale o să-ți ia o veșnicie să ajungi. O sa te duc eu si vom ajunge imediat. Dar dacă aud c-ai spus cuiva ca te-am cărat în spate, ești un om mort, mai mârâi înainte de a-și lua picioarele la spinare.
Trei minute mai târziu, pășeau amândoi, cu dinții clănțănind de frică in Poiana Lupilor. Mâinile și picioarele le tremurau la fiecare pas prin zăpada scârțâitoare de parcă nu erau siguri de drumul pe care o porniseră.
Animale de toate mărimile și de toate vârstele ocupaseră poiana zărindu-se ca lungi pete cenușii pe albul zăpezii și ii priveau mârâind și rânjind-și colții.
Cu inima cât un purice Andrei își dădu seama ca nu mai putea da înapoi. Și atunci realiză că o mare nenorocire i se întâmplase: nu mai putea înțelege ce vorbeau.
Efectul prescurei vrăjite din care gustase cu o lună in urma trecuse. Și nu mai avea alta în schimb.
Chiar dacă fusese numit Păstor al Lupilor, era unul care nu cunoștea glasul haitei sale.
Iar acest lucru îl punea în cel mai mare pericol al vieții sale.
—-
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice