Tradiția populară spune că, în fiecare an, pe 17 Martie se sărbătoresc Alexiile sau Ziua Șarpelui.
O zi încărcată cu interdicții și povești, cum este și cea de mai jos.
Se zice că mai demult, în satul bunicilor mei, trăia o familie de oameni cumsecade și cu frica lui Dumnezeu.
Într-una din zile, fiica cea mare, Minodora, care tocmai mulsese vaca, lăsase cartul jos și tocmai căuta o pânză să strecoare laptele când văzu un șarpe uriaș cum se strecoară spre laptele cald și-și vâră botul în el sorbindu-l hulpav.
– Spurcăciune! strigă furioasă fata și, nici una nici două, apucă vătraiul de lângă sobă și-l plesni cu toată forța peste cap.
Luat pe nepregătite, acesta căzu în găleata cu lapte împroșcând peste tot cu trupul lui mare. Apoi prinse să se zvârcolească de durere.
Dar fata nu-l slăbi nicio clipă și, când veni la îndemână, îl mai plesni de 2-3 ori până ce văzu că nu mai mișcă.
Apoi luă găleata cu șarpele rănit și se duse și-l goli în fundul Curții bodogănind înciudată împotriva jivinei care o lăsase fără lapte și întrebându-se ce vor spune ai casei când vor afla de necazul ce căzuse pe capul lor.
Nu mult după asta, ai casei începură să se întoarcă de la câmp și Minodora, încă mânioasă, le povesti întâmplarea cu șarpele și laptele.
-Ce-ai făcut? exclamă maică-sa îngrozită și alergă până în fundul Curții pe cât o țineau picioarele obosite.
Știa că, așa cum se cunoștea din strămoși, șarpele moare de-abia la apusul soarelui și spera să mai aibă timp să-l salveze.
Acolo, însă, nici urmă de șarpe, viu sau mort. Se întoarse clătinând din cap.
– Nu știi ce-ai făcut, fată hăi, mormăi ea privind-o cu teamă. Ai rănit șarpele casei, poate l-ai și omorât. Nu e bine! Nu e bine deloc! se tângui ea și rămase pe scaun cu mâinile în poală și privind în gol.
Mesenilor le pierise pofta de mâncare și masa se termină într-o atmosfera de înmormântare.
Nu mult după aceea pe când făceau lampa mai mică pregătindu-se de culcare, la ușă se auziră bătăi puternice. Toți tresăriră înspăimântați întrebându-se cum de nu lătraseră câinii.
– Cine-i acolo? întrebă tatăl cu voce îngrijorată.
– Un suflet rătăcit, răspunse o voce slabă. Deschide om bun și adăpostește-mă până trece noaptea asta rece.
Punându-și la îndemână ghioaga țintuită, tatăl se apropie de ușă și trase zăvorul. Un tânăr înalt și slab zăcea pe prispă, de-abia trăgându-și sufletul, fața îi era năclăită de sânge închegat și țărână, iar trupul plin de vânătăi.
– Vai de mine, sări mama fetei să îl sprijine tocmai când tânărul își pierdea cunoștința, și, împreună, îl purtară pe brațe în odaia bună.
A doua zi, când s-a trezit din amorțeală, tânărul părea mult mai întremat. Mama Minodorei îi spălase și legase bine rănile care păreau să se vindece văzând cu ochii. Mult nu mai avea până ce se vor închide că și cum nici n-ar fi fost, deși nu trecuseră decât câteva ore de când ajunsese pe pragul lor.
Deja stătea în capul oaselor în pat și o privea cu ochii lui verzi și adânci pe fata care trebăluia în sus și-n jos prin cameră ca hipnotizată. În privirile flăcăului se ghicea uneori o admirație mută, care era înlocuită aproape imediat de o amenințare surdă, iar privirile i se îmblânzeau doar atunci când intra în cameră mama fetei și îl întreba, cu vocea ei caldă, dacă voia să mănânce.
Două zile mai târziu, simțindu-se cu totul întremat, tânărul spuse că a sosit vremea să plece, mulțumind pentru ospeție.
– Mătușă, îi spuse el mamei Minodorei, pentru binele pe care mi l-ai făcut, îți voi mulțumi odată și odată, chiar dacă nu mă cunoșți. Uite, ține fluierul asta cu șase găuri și pune-l bine. Iar când vei fi la ananghie, cântă o doină, iar eu voi ști și-ți voi sări în ajutor.
Așa grăi flăcăul și, aruncând o ultimă privire amenințătoare fetei, ieși pe poartă cu mișcări atât de unduitoare și nefirești, cum cei ai casei nu mai văzuseră.
Odată cu plecarea lui, pe Minodora o apucă neastâmpărul: ieșea în curte, se învârtea în jurul scărilor, se întorcea iar în casă împiedicându-se de prag. Parcă nu mai avea stare. În cele din urmă păru să se hotărască: apucă găleata goală și ieși în fugă pe poartă spunând că aduce apa de la fântâna.
Părinții și frații nu o băgară în seama mai întâi. Dar când văzură că trece timpul și fata nu se întoarce, apoi că se întunecă și tot nu apare, începură să se îngrijoreze și prinseră să o caute.
Scotociră cu de-amănuntul toată curtea, apoi merseră la vecini să întrebe, apoi umblară prin tot satul fără să afle nimic de ea, ca și cum ar fi înghițit-o pământul. La fel ca pe tânărul pe care-l găzduiseră și pe care nu-l văzuse nimeni în afară de ei.
În cele din urmă, ajunși la capătul puterilor, mama fetei își aminti de fluierul primit și prinse să sufle în el, încercând să încropească o doină.
Pe dată un sâsâit puternic răsună în toată casa și, în fața ochilor uimiți, se ivi un șarpe uriaș. Femeii îi sări inima din piept însă, ținându-și cumpătul, turnă puțin lapte în farfuria pisicii și i-l întinse jivinei. Aceasta o țintui mai întâi cu ochi hipnotizanți și apoi se târâ ușor și prinse să bea cu poftă laptele călduț.
După ce în farfurie nu mai rămase nicio picătura, se ridică în capul oaselor ca o săgeată și prinse să-și scuture solzii rapid până ce în fața familiei uimite se ivi iarăși tânărul pe care-l găzduiseră.
– Bunătatea inimii tale m-a ajutat a doua oară în această lume, sâsâi el și îmi permite să te ajut și eu. Știu de ce m-ai chemat, dar este peste puterile mele să-ți aduc fiica înapoi. Este în robia împăratului șerpilor pentru vina de a-i fi rănit de moarte feciorul, adică pe mine. Dar pentru că tu cu mâinile tale m-ai răpit morții vindecând-mi rănile, iar acum m-ai hrănit cu lapte dulce în ciuda înfățișării mele, pedeapsa a fost mult scăzută. Și după 7 ani de robie, fiica ta se vă întoarce acasă.
– 7 ani? exclamă sărmana mama frângându-și mâinile.
Tânărul o privi cu milă.
– Dă-mi răgaz până mâine și văd ce pot să fac, sâsâi el. Apoi, dându-se de trei ori peste cap, se făcu la loc șarpe și o zbughi sub pragul casei.
Femeia rămase cu mâinile în poală privind lung în urma lui.
Noaptea trecu fără că îndurerata mamă să poată pune geană pe geana, dar în cele din urma, la revărsatul zorilor, oboseala o birui și adormi adânc. În acel moment în vis îi apăru tânărul șarpe care îi sâsâi la ureche:
– Prin bunătatea inimii tale am reușit să-mi conving tatăl să-ți ierte fiica. Va sta în robie doar 7 săptămâni ca să-și învețe lecția, însă va trebui să plăteșți un preț scump pentru asta. Vei săpa o gaură sub casă și, timp de 7 săptămâni, zi de zi, vei turna acolo tot laptele muls de la vaci spunând:
”Șarpe-mpărate,
Șarpe fârtate,
Îți dau toată mana vacilor mele,
Dă-mi înapoi chipul copilei mele.”
– Și o voi putea vedea în tot timpul ăsta? întrebă femeia.
Tânărul încuviință din cap:
– O dată pe zi va veni să te vadă, însă va purta chip de șarpe ca să simtă și ea toată teama pe care o purtăm în spate noi, viețuitoarele pământului, de atâta amar de ani.
Și așa cum a spus tânărul șarpe, exact așa s-a întâmplat.
Iar după 7 săptămâni, mica șerpoaică ce se încălzea la soare pe pragul prispei începu să se învârtă în loc și să-și scuture solzii, apoi se transformă la loc în Minodora.
Dar nu mai era singură. Alături de ea era Sebastian, șarpele-prinț a cărui privire nu mai era amenințătoare, ci plină de dragoste față de aleasa lui și familia ei care renunțase de bunăvoie la o bună parte din hrana zilei ca să o scape de blestem.
Căci acest sacrificiu era cel care-l convinsese pe Împăratul șerpilor să-i lase să se întoarcă definitiv în lumea oamenilor.
Ce a urmat apoi nu e greu de ghicit. În ciuda gurilor rele care au tot clevetit pe seama mirelui și a familiei sale, a fost o nuntă ca-n povești la care au venit și rudele lui, preschimbate în ființe umane, ca să nu sperie nuntașii.
Iar dacă n-au murit, mai trăiesc și azi!
—-
Autor: Larisa Toader🤗