Știu o poveste veche-veche, auzită de la bunica mea, de pe vremea când eram copil…
Dacă s-a întâmplat in vechiul sat de la marginea pădurii, unde îmi petreceam vacanțele sau dacă a fost adusă din Apuseni, odată cu bunicii mei, asta nu mai știu.
Era o poveste ușor “creepy”, cum am spune azi, dar o ascultam mereu cu ochii mari și urechile pâlnie, dornică să aflu alte și alte amănunte, cu inima cât un purice până la final.
Povestea spune că acum mulți-mulți ani se pripășise prin pădurea de la marginea satului și în apropierea stânelor o ursoaică tânără. Pentru că nu se nărăvise la carne și nu făcea prăpăd în turmele păstorilor, aceștia îi dădeau bună pace și nu o tulburau, iar paznicii neobosiți ai stânelor, haitele de câini ciobănești, aveau grijă să își facă simțită prezența într-atât încât ursoaica să nu se apropie de așezările omenești.
Dar s-a întâmplat ceva cu totul și cu totul neobișuit în vara aceea, ceva care a ținut prima pagină a ziarelor mult timp.
Era o zi luminoasă și plină de soare ce nu prevestea nicidecum nenorocirea ce avea să se întâmple.
Două surori, una de nouă ani, cealaltă de cinci, plecaseră la cules de zmeură nu departe de marginea pădurii. Dar pentru că aceasta era încă necoaptă, înaintau tot mai mult printre copaci până ce, înainte de a-și da seama unde se aflau, se rătăciră și ajunseră tocmai în mijlocul pădurii.
Iar ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, niște mormăituri furioase le băgară cu totul în sperieți și o rupseră la fugă printre copaci. Sora mai mare ajunsese deja la marginea pădurii și de-abia atunci băgă de seamă că era singură.
Umbrele înserării se lăsau grele asupra pădurii și răcoarea nopții o pătrunse până la oase. Așa înfrigurată cum era, cu lacrimile șiroindu-i pe obraz și inima bătând mai să-i spargă pieptul, reuși să alerge până la prima casă și să povestească cum au fost fugărite de un urs și cum surioara ei a rămas in urmă.
Pe dată sătenii s-au strâns cu făclii, arme, ghioage și topoare si au pornit in căutarea fetiței, însoțiți de câinii ciobănești ai stânei.
Totul a fost in zadar. Oricât au bătut pădurea in lung și-n lat nu au reușit să afle bârlogul ursoaicei și nici urmele fetiței. Într-un târziu au găsit un pantofior de copil pe care, cu inima plină de jale, mama fetiței l-a recunoscut ca fiind al copilei.
Lumea din sat a rămas încredințată că ursoaica a sfâșiat copilul și l-a dus in bârlogul ei pentru a-și hrăni puii.
Mai multe zile au trecut pline de tristețe. Încetul cu încetul nimeni nu o mai căuta pe ursoaica ce părea să se fi făcut nevăzută odată cu dispariția copilei.
Se apropia toamna și zilele deveneau tot mai scurte. Și, într-una din zile, păstorii din marginea satului au început să observe un lucru de mirare: in nopțile tot mai lungi păreau să se audă tot mai dese lătraturi furioase ale câinilor de la stână, iar dimineața se vedeau urme de labe ciudate, mâncarea vitelor dispărea din ce în ce mai des, odată cu bucăți întregi de brânză, ba chiar și ciuberele cu lapte.
Cineva părea să păcălească haita de câini cu inteligență omenească. Era nevoie să fie prinși hoții, și-au spus ciobanii și au organizat o ambuscadă, într-o seară.
Și nu mică le-a fost mirarea când, pândind în întuneric, au văzut o namilă de urs cum sare gardul cu ușurință, urmată de doi pui dolofani. Și cel mai de mirare era că, în spatele ursului uriaș, se afla ceva ce părea o momâie ciudată.
La auzul câinilor ce se apropiau din toate părțile lătrând cu furie, ursul făcu cale întoarsă și încercă să sară gardul înapoi. Reuși să o facă după câteva încercări nereușite însă mișcările lui dezordonate fură suficiente ca momâia pe care o purta in spate să se dezechilibreze și să cadă cu un vaiet de spaimă.
Iar când ciobanii se apropiară gonind câinii de teamă să nu sfâșie noua vietate din curte, rămaseră ca trăsniți: aceasta era nici mai mult nici mai puțin decât fetița pierdută cu câteva săptămâni în urmă.
Avea fața plină de zgârieturi și hainele pe jumătate zdrențuite, dar, in rest era pe deplin sănătoasă. Iar în curând scăpă și de apucăturile de mică sălbăticiune pe care le învățase de la familia de ursi in care își dusese zilele in ultima perioadă.
Și nu a trecut mult timp până ce reuși să povestească, din amintirile ei de copil, cum după ce se împiedicase de o rădăcină de copac și se lovise la cap, se trezise într-o văgăună întunecoasă cu doi ursuleți neastâmpărați drept tovarăși de culcuș și o mamă blănoasă care o îngrijise ca pe puiul ei.
Căci mama tot mamă rămâne fie că are două sau patru picioare si adesea adoptă cu drag un pui străin.
Zile întregi se simțise ca într-o familie, chiar dacă labele cu gheare ascuțite ale ursuleților o făceau să spună cu durere în glas, de fiecare dată când aceștia aveau poftă de joacă: “Nu mă peria, că m-o periat mama”.
O expresie care a trecut din generație in generație spunând povestea nemaipomenită a fetiței ce s-a pierdut și a fost crescută de urși.
—-
Va astept aici, cu drag, in fiecare seara, după ora 22, pe pagina de Facebook, pentru o nouă poveste!
Autor: Larisa Toader