Ați auzit vreodată de ”gene de lup”? Nu? Nici nu este de mirare.
Foarte puțină lume a auzit. Și este foarte bine că e așa. Lumea ar fi înspăimântată să afle că există o tehnică specială care poate descoperi cele mai ascunse secrete ale celuilalt doar dintr-o privire, să-i înțeleagă trăirile și sentimentele dintr-o singură trăsătură de caracter.
Eu, vă mărturisesc, nu aș fi crezut acest lucru posibil. Însă, cu doar câteva luni în urmă, mi s-a servit o mostră din ceea ce ar însemna dezvăluirea celui mai mic amănunt legat de această tehnologie ultrasecretă.
A fost un dezastru evitat în ultima secundă. Nu mai vreau, mulțumesc.
Dar să o luăm cu începutul.
Întâmplarea sau norocul (ori poate chiar strategia cuiva mai inteligent decât noi) a făcut să ajung printre cele 10-12 persoane din România care cunosc taina “genelor de lup”.
Și care le-au folosit.
Recunosc, am jurat să păstrez secretul. Oricum, probabil că nu m-ar crede nimeni.
Dar să revenim.
Înainte de toate poate că ar trebui să merg puțin mai departe în trecut cu povestea.
Acum 30 de ani și mai bine, pe când eram doar o puștoaică șatenă, cu ochii verzi, am citit o poveste care chiar așa se numea: “Genele lupului”.
Era o carte japoneză, ușor ciudată, așa cum sunt toate poveștile asiatice, publicată la finalul anilor ’70, printre puținele cărți pentru copii care apăreau în acea perioadă.
Foarte multe lucruri nu-mi amintesc din cartea respectivă, dar povestea asta mi-a rămas întipărită în minte.
Mai exact, o tânără jponeză dintr-o familie bogată este păcălită de cei din jur și rămâne fără absolut nimic (inclusiv fără chimonoul bogat de mătase de pe ea).
Ajunsă într-o pădure întunecată, flămândă și obosită, fata roagă un lup să o mănânce. Acesta, însă, vorbindu-i cu glas omenesc, îi răspunde că el nu mănâncă oameni adevărați și îi dăruiește un mănunchi de gene cu care poate vedea adevăratul chip al celor din jur.
Nu mică i-a fost mirarea atunci când, punând genele lupului la ochi, a reușit să ”vadă” oameni cu cap de vulpe, de găină, de lup, de urs, de hienă, de șarpe și alte animale ale căror trăsături se reflectau pe chipul lor: lăcomie, lene, viclenie, furie, mânie și alte defecte de caracter.
Dincolo de finalul fericit al poveștii, ideea de mască luată de pe chipul celor din jur m-a amuzat teribil și m-a făcut să-mi doresc acest dar, conștientă fiind că el poate fi totodată un blestem.
Nici nu-mi dădeam seama atunci câtă dreptate aveam…
Cine s-ar fi gândit oare că japonezii, pornind de la un basm nevinovat, vor crea o întreagă tehnologie secretă accesibilă doar celor aleși pentru a putea controla lumea. Sau, cel puțin, comportamentul uman…
P.S. Dacă ceva se va intampla cu mine in viitorul apropiat, las această mărturie a celor întâmplate in paginile următoare.
Extras din jurnalul Clarisei Popovici, septembrie 2023
Va urma!
Autor: Larisa Toader
—-
Fragmentul face parte din nuvela fantasy “Gene de lup” care va fi publicată aici, in fiecare seara, in foileton.
Dacă v-a plăcut, vă rog să-mi lăsați un semn de apreciere sau un comentariu!
—-