Nu după mult timp și fără alte incidente, mașina ajunse în fața casei bunicilor stârnind lătraturile furioase ale paznicilor cu patru picioare.
Bunica ieși pe prispă și alungă câinii, apoi deschise poarta, și, chiar înainte de a duce toate bagajele in curte, copiii prinseră să povestească despre ciudățenia haitei de lupi care ocupase drumul de venire fără să dea vreun semn de atac și nu se mișcase deloc de acolo nici după ce trecuseră cu mașina pe lângă ei.
Bunica Sofia oftă.
– Știu, și pe aici au apărut haite răzlețe. Umblă fără rost ca o găina fără cap și nu-și mai găsesc locul. De bună seamă Păstorul Lupilor i-a părăsit și haita nu mai are de la cine să ia îndrumare. Se vor prăpădi cu toții in curând. Nu mai mănâncă, nu-și mai fac familii, nu mai curăță pădurea de leșuri… nimic. Doar hălăduiesc pe coclauri și urlă la lună. Din moși-strămoși se știe că imediat ce începe să dea colțul ierbii, haita are voie să fure câte un miel din turmă. Acesta e “Dreptul Lupului” rânduit de veacuri. Noi, păstorii de oi din munte, cunoaștem acest lucru așa că avem grijă să-i lăsam, o dată pe lună, prin rotație, câte un miel sau o oaie ca drept al lui, ca să nu strice turma făcând prăpăd in ea de foame.
In ultimele luni, însă, darurile noastre nu au fost primite. Lupii nu doar ca nu s-au atins de ele, dar au început să se comporte precum câinii cei mai rablagiți. De-abia umblă prin zăpadă privind spre cer cu lehamite. Vă spun eu, nu-i a bună! își sfârși bunica povestea ducând in odaie ultimele lucruri ale copiilor.
Părinții se priviră unul pe altul clătinând din cap. Aceste legende sau povesti bătrânești nu erau decât atât: basme de adormit copiii, spuneau privirile lor.
Mult mai interesat decât ei, Andrei nu se putu stăpâni să nu pună întrebarea care-i stătea pe limbă:
– Buni, s-a mai întâmplat vreodată așa ceva? Ca lupii să nu aibă Păstor?
Bătrâna dădu din cap:
– Demult, tare demult, pe vremea când eram copil, Păstorul Lupilor a dispărut. Să fi căzut într-o prăpastie? Să fi renunțat la turma lui de lupi? Nimeni nu știa nimic. Destul doar că lupii au rămas fără Păstorul lor mai multe luni. Mulți au murit. Alții s-au risipit care încotro prin pădurile învecinate ori s-au îmblânzit și s-au aciuat, asemenea câinilor vagabonzi, pe la curțile oamenilor.
– Deci a fost mai bine, cu mai puține fiare în pădure, răspunse mama care asculta in timp ce aranja hainele copiilor in dulap.
Bătrâna clătină din cap.
– Nicidecum! A fost mult mai rău! Lupul este sanitarul pădurii așa cum se știe din vechime. Fără lupii care curăță mereu pădurea de animalele mici și mari, de tot soiul, ne-au invadat iepurii și șoarecii, mistreții și vulpile. Praful s-a ales de gradina de legume, de recolta de porumb și grâu. A trebuit sa vindem mare parte din turma de mioare ca n-am mai avut ce sa le dăm de mâncare pe timpul iernii. A fost un an tare greu, cu multe lipsuri de tot felul, oftă bătrâna.
Apoi adăugă:
– Har Domnului, haita de lupi s-a întors in anul următor când Sfântul Petru le-a rânduit un nou Păstor.
Știu o vorbă de mult, de la bunicii mei: mai bine să ne înfrățim cu Lupul și să-i plătim dreptul lui, câte un miel pe lună, decât să cădem pradă iepurilor care ne rod și urechile. Căci Lupul mănâncă doar atât cât ii trebuie, in timp ce iepurii și vulpile distrug tot ce prind, își încheie bunica pledoaria.
Cu aceste cuvinte in gând și obosit după lunga călătorie prin zăpadă, Andrei avu în acea noapte cel mai minunat vis: se făcea că era mai mult decât Păstorul Lupilor, devenise regele lor și toți îi dădeau ascultare. Ba mai mult decât atât, ca in filmele Disney, el însuși se transformase într-un lup adevărat și alerga liber, alături de haită sub magia lunii.
In zori se trezi întrebându-se cât era adevărat.
Însă doar viitorul avea să-i spună dacă acest vis se va transforma în realitate sau nu.
—-
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice