1. Scânteiuța și Goliana
A fost odată ca niciodată… A fost odată o pădure bătrână… bătrână… și atât de adâncă, de nu i se cunoștea capătul. În această pădure ascunsă de ochii muritorilor de rând își aveau sălașul două zâne fermecate. Una dintre ele era mică, mititică, aproape cât degetul inelar de la mâna dreaptă. Zâna se numea Scânteiuța și era o făptură delicată cu părul blond, lung până în talie și cârlionțat ca o prințesă din povești. Ochii albaștri ai zânei erau umbriți de gene negre iar gurița roșie, ca zmeura coaptă, era adorabilă. Zânuța purta o rochiță din petale de trandafir și o vestuță din petale de mac, iar pe cap avea o cunună din floricele de liliac alb. Zâna Scânteiuța era de-a dreptul fermecătoare, drăgălașă și dulce. Dar avea un mare necaz care o împiedica să se bucure de darurile cu care o înzestrase natura: în mijlocul spatelui ei se înălța, mândră și țâfnoasă, o cocoașă de toată frumusețea. Câte nu făcuse sărmana Scânteiuța să scape de blestemata de cocoașă…încercase felurite vrăji, poțiuni magice și descântece, fusese la vraci și la vrăjitoare, totul era în zadar. Cocoașa ei se înălța tot mai mândră și mai trufașă, parcă din zi în zi se făcea tot mai grea și mai urâtă. Sărmana Scânteiuța se privea în unda pârâului cu ochii în lacrimi și suspina cu amar. Făcea parte din neamul fermecat al zânelor și ofta de câte ori își amintea de copilăria ei plină de fericire, înainte ca blestemata de cocoașă să se prindă de ea în urma unui blestem. Pe vremea când era doar o copilă, făcuse o greșeală teribilă: într-o seară de vară, în timp ce se juca de-a v-ați ascunselea cu prietenele ei, din nebăgare de seamă călcase o furnică ce se odihnea după o zi grea de muncă. Prea târziu realizase cumplita greșeală săvârșită și încercase, cu greu, să mai îndrepte ceva; cu ultimele puteri, furnicuța a blestemat-o: ”Pentru că nu m-ai văzut din prea multă mândrie și nechibzuință, fie ca soarta ta să fie mereu legată de țărână! Să nu mai poți ridica ochii de jos ca astfel să nu mai poți face rău și altor făpuri ale pământului!” În clipa următoare, Scânteiuța a simțit cum capul i se apropie de pământ iar spatele ei drept și frumos se înconvoaie ca o seceră în lanul de grâu. Oricât a încercat să-și îndrepte spinarea, rămânea curbată și o mândrețe de cocoașă s-a ivit în mijlocul spatelui ei fragil, silind-o să țină capul aproape de pământ și să-și vadă reflexia gârbovită în undele apelor sau în umbrele pământului. Tot în pădurea fermecată trăia o a doua zână cu numele Goliana. Dacă Scânteiuța era micuță și gingașă, Goliana era un adevărat zdrahon, mare și voinică, atât de înaltă încât se lua la întrecere cu stejarii seculari. Goliana nu era frumoasă. Avea un păr de culoarea frunzișului, mâini și picioare cafenii și noduroase care nu se distingeau cu mult de copacii pădurii. Avea un veșmânt alcătuit din scoarță de copac țesută cu fire de iederă. La șold îi atârna o tolbă cu săgeți amenințătoare iar în spate purta un arc făcut din lemn de corn. Goliana nu punea preț pe înfățișare sau pe frumusețe. Pentru ea inteligența, bunătatea și încăpățânarea erau mai importante decât pielea delicată sau ochii albaștri. Deși atât de diferite, Goliana și Scânteiuța erau prietene bune. Chiar dacă Goliana nu înțelegea supărarea prietenei sale, încerca să o împace și să-i redea curajul. În schimb, Scânteiuța se străduia să o ajute pe Goliana să se îngrijească: îi descâlcea pletele de culoarea frunzișului și îi ungea pielea noduroasă cu miere de albine sălbatice sau cu lapte de căprioară să o frăgezească. Ani întregi, apoi sute de ani s-au scurs în felul acesta peste cele două zâne. Dar, pentru că erau fermecate, pentru ele viața trecea în aceeași dulce monotonie, cu mici necazuri și bucurii de zi cu zi. Până ce, într-o dimineață, le-a trezit un zgomot asurzitor: o mașinărie infernală, ciudată și amenințătoare, trecea prin pădurea bătrână, punând la pământ arborii seculari. Cu vaiete prelungi, bătrânii copaci cădeau pradă drujbei nemiloase, pe rând. Mai întâi, pădurea nesfârșită a început să aibă capăt iar animalele mari au părăsit-o plecând spre alte locuri neatinse de om. Apoi, la marginea pădurii, a apărut o casă. Apoi încă una. Apoi un sat. Apoi încă unul. Apoi un orășel. Apoi un mare oraș a crescut până ce, în mai puțin de 100 de ani, din pădurea nesfârșită a rămas doar un parc cu copaci bătrâni și cărări misterioase. La început cele două zâne au fost speriate de zgomotul oamenilor, de tăierea pădurii și de noile locuințe. S-au făcut nevăzute și au urmărit, pe ascuns, ce se întâmplă. Au fost martore la aprinderea focului în noile case iar micile scântei din făclii, apoi, din lămpi și din becuri, mai întâi le-au speriat, apoi le-au uimit. Scânteiuța locuia într-o ciupercă de la rădăcina unui bătrân stejar, iar Goliana într-o scorbură imensă chiar în bătrânul stejar. Își luminau locuințele cu un lemn putred sau cu licurici aurii iar, uneori, în nopțile foarte întunecoase, cu bagheta magică. Să vadă cum muritorii de rând creează lumini magice în locuințele lor era un spectacol neobișnuit care i-a dat o idee năstrușnică Scânteiuței: poate printre muritorii din prezent se găsește cineva care ar putea să o scape de blestemata de cocoașă care-i amărăște zilele de atâtea sute de ani. Goliana, în schimb, era de altă părere: ”Muritorii cu muritorii și zînele cu zânele!. În plus, era mai bine ca muritorii să nu știe de existența zânelor!” Goliana știa ce spune… De la înălțimea ei impunătoare văzuse multe. Și, dacă asemănarea ei cu un copac o făcea să treacă neobservată de muritorii de rând, nu e mai puțin adevărat că putea vedea fără efort tot ce se întâmplă în jur. Văzuse războaie numeroase, lupte felurite, fabrici și spitale, mulțimi de oameni buni, răi sau nepăsători… și nu-i lăsaseră o impresie prea bună… Dar, de dragul Scânteiuței, acceptă propunerea zânișoarei, cu o condiție: ”Vom alege două fetițe pentru a le fi nașe, le vom urmări cum cresc și le vom ajuta la nevoie. Apoi, vom vedea de va fi cazul să ne arătăm sau nu”, concluzionă ea.
2. Mădălina și Codrina
Fetițele alese de cele două zâne drept fine erau cum nu se poate mai diferite… Mădălina era o fetiță blondă cu ochi albaștri, de o frumusețe amețitoare dar atât de zvăpăiată și băiețoasă încât nu băga de seamă nimeni cât este de frumoasă. Dacă se juca în grădină, se murdărea din cap până-n picioare, iar dacă alerga după fluturi, era urmărită de un roi de albine atrase de dulceața și mierea cu care își mânjea mereu mâinile și fața. Codrina, în schimb, nu era deloc frumoasă. Era o fetiță cu părul negru, creț și fără o lucire aparte, cu trăsături tăiate aspru și cu un corp bondoc, ușor durduliu. Și, mai ales, avea o ”mândrețe” de cocoașă în mijlocul spatelui. Când era micuță, căzuse dintr-un copac înalt și-și rupsese șira spinării. Chiar dacă se vindecase, rămăsese cu o cocoașă impunătoare. Încă din fragedă pruncie Codrina a auzit spunându-i-se: ”Ce păcat că nu e frumoasa!”. Off! Cât și-ar mai fi dorit să aibă bucle blonde sau, cel puțin, ochi albaștri sau gropițe în obrăjori. Un pic din frumusețea Mădălinei ar fi făcut-o fericită. Dar cel mai mult își dorea să scape de nesuferita cocoașă ce i se lăfăia pe spate. Mădălina era nefericită și ea. Frumusețea era coșmarul vieții ei. Niciodată nu putea să alerge, să se joace sau să se urce în copaci după voia inimii….Cineva era mereu acolo să nu se lovească, să nu-și strice pielea, părul sau fața. Un păr șaten, scurt și ușor de îngrijit i-ar fi făcut de o mie de ori mai multă plăcere decât buclele ei aurii a căror greutate o trăgea în jos și a căror îngrijire îi dădea dureri de cap. Buclele erau mai degrabă mândria mamei, care adora să o pieptăne și să-i pună funde în păr ca unei păpuși. Cât despre culoarea de fildeș a pielii ei, ar fi schimbat-o bucuroasă cu pielea arămie a Codrinei doar să poată alerga în voie prin soarele arzător de vară sau prin dulcea răcoare a ploilor și ninsorilor, fără teamă că îi vor vătăma pielea. Dar nu! Ea trebuia mereu să-și protejeze albeața pielii, frumusețea mâinii și frăgezimea feței și să se ferească de orice ar fi putut să-i strice frumusețea. Hotărât lucru, Mădălina era profund nefericita! Goliana era nașa Mădălinei, iar Scânteiuța era a Codrinei. Goliana disprețuia frumusețea. La fel și Mădălina. Amândouă considerau că există lucruri mai importante decât să stai în fața oglinzii aranjându-ți buclele. Scânteiuța iubea frumusețea, gingășia și delicatețea. La fel și Codrina. Ambele adorau lucrurile frumoase iar Scânteiuța încerca, din toate puterile ei, să o ajute pe Codrina să devină plăcută și delicată, dacă nu chiar frumoasă. Au trecut anii. Cele două fetițe au crescut bune prietene, deși atât de diferite… Pentru că fiecare jinduia după ce avea cealaltă, prietenia lor a înflorit. Și a venit timpul ca cele două zâne să se arate finelor lor la împlinirea a 12 ani. În viața fiecărei zâne care a dorit să devină nașă fermecată, 12 ani înseamnă o vârstă deosebită: este momentul în care i se arată finei sale și îi îndeplinește 3 dorințe. Chiar dacă și până la acel moment i-a dat sfaturi bune, de la 12 ani relația dintre o zână și fina ei devine specială. Deși Goliana disprețuia frumusețea finei sale, inteligența, încăpățânarea și bunătatea ei o bucurau și o făceau mândră de fina ei. Mădălina crescuse ca un copil deosebit de inteligent, la 5 ani știa deja să scrie și să citească și adesea se ascundea de cei din jur în vârful unui copac înalt cu cartea preferată în mână (până ce unul dintre părinți sau bunici o găsea și o obliga să coboare pentru a nu-și strica obrazul fraged sau părul blond și catifelat). La rândul ei, Scânteiuța era și ea încântată de Codrina, de cât de iubitoare, delicată și drăguță devenise.
3. Scânteiuța și Codrina se întâlnesc
Timpul trecea ca prin vis, cu bune și rele, și iată că a venit timpul pentru Codrina să împlinească 12 ani. Codrina nu mergea la școală, părinților ei le era teamă ca alți copii să nu râdă de ea. De aceea, învăța acasă, cu ajutorul părinților dar învățătura nu mergea prea bine. La 12 ani încă nu știa să scrie și să citească bine, era mereu tristă și nefericită. Nu cunoștea alți copii în afară de Mădălina care era prietena și vecina ei. Când a împlinit 12 ani și a suflat în tortul cu lumânări, Codrina și-a pus pentru a zecea oară aceeași dorință: să scape de uriașa cocoașă din spate și să poată merge la școală ca orice copil obișnuit. În acel moment Codrina nu știa că vântul i-a suflat dorința până la casa zânei Scânteiuța, nașa ei și că dorința ei cea mai arzătoare era pe cale să se îndeplinească. La miezul nopții, când toată casa dormea, Codrina s-a trezit mirată: în cameră plutea o lumină stranie, ceva între lumina rece a licuriciului și scânteierea caldă a lunii pline. Luminița s-a așezat pe perna fetiței și atunci a observat Codrina o zână mică, mititică și drăgălașă. Mai întâi a crezut că visează. Zâna era frumoasă și delicată dar mergea adusă de spate ca o băbuță… Când s-a uitat Codrina mai cu luare aminte, a rămas cu gura căscată: zâna purta în spate o cocoașă asemănătoare cu a ei. Figura delicată a zânei purta acea tristețe sfâșietoare pe care Codrina o cunoștea deja. Zânuța era la fel de nefericită ca și ea. – Nu te speria, Codrina, vorbi zâna cu glasul clar, ca de clopoțel. Nu-ți fac niciun rău. Eu sunt nașa ta iar acum, că ai împlinit 12 ani, este vremea să-ți îndeplinesc 3 dorințe. Știu care este cea mai arzătoare dorință a ta, ea m-a călăuzit până la tine, dar trebuie să o spui cu voce tare, altfel nu te pot ajuta. Codrina nu se sperie. Deși o vedea pentru prima dată pe nașa ei în ”carne și oase”, de ani de zile părea să-i simtă prezența. Când era tristă, supărată, nefericită sau nehotărâtă, simțea cum cineva este alături de ea, o îmbărbătează și o ajută să treacă peste toate necazurile. Zâna era pentru ea asemenea unei prietene imaginare… doar că era reală… – Imi doresc… șopti Codrina…să scap de cocoașă și să am din nou un spate drept și frumos ca la 2 ani. E posibil acest lucru? – Codrina, eu nu te pot ajuta să scapi de cocoașă printr-o vrajă sau printr-o poțiune magică! Uită-te la mine! Dacă puteam acest lucru, de mult timp scăpam de această pacoste. Dar te pot ajuta pe altă cale. – Și care ar fi această cale? întrebă Codrina clipind nedumerită. Încă de mică părinții ei îi spuseseră că este nevoie de bani mulți pentru ca un doctor bun să-i poată îndrepta spatele. Și, fără să-i mai spună nimic, de 10 ani părinții Codrinei puneau deoparte toți bănuții pe care îi câștigau ca să o poată ajuta pe fetiță. Pentru că operația era foarte dificilă și se putea face doar până la 13 ani, fără pericol și cu șanse maxime de reușită. – Te pot ajuta să ajungi la cel mai bun vraci sau doctor, cum îi spuneți voi. Pentru că îți pot da banii necesari pentru operație. Dar tu nu trebuie să spui nimănui de unde ai banii pentru doctor, a mai spus zâna. – Promit că nu voi spune nimănui, șopti Codrina. Dar cum vom ajunge acolo? Vom zbura? Mai întrebă Codrina. – Nu prostuțo, râse zâna. Este suficient să le arăți părinților tăi cadoul meu și ei vor avea grijă să te ducă la doctor și să plătească pentru operație. Acum dormi și lasă totul în grija mea. Codrina ar mai fi vrut să spună ceva, dar adormi pe loc.
4. Inelul fermecat
In aceeași seară în care Codrina și Scânteiuța s-au întâlnit, Mădălina, la rândul ei, avea un
vis tulburător.
Se făcea că se legăna în bătaia vântului într-un copac înalt cu crengi noduroase și frunziș dens. În vis îl recunoștea. Era copacul ei preferat, cel in care ii plăcea mereu să se cațere cu o carte bună, să se ascundă și sa nu răspundă cu orele la chemările părinților.
In ciuda înălțimii sale amețitoare, Mădălina se simțea mereu in siguranță in “copacul ei”, adesea ii cânta și ii spunea tot felul de povesti sau întâmplări de la școală. Ba chiar, uneori, avea senzația că arborele o alintă cu frunzișul lui, că o mângâie atunci când e tristă sau că râde odată cu ea. De fapt, deși nu mărturisise nimănui acest lucru, in sinea ei, Mădălina era convinsă ca arborele era prietenul ei și ca o iubea.
De aceea nu a fost deloc surprinsă când, in vis, copacul s-a mișcat și, scuturându-și frunzișul, s-a transformat într-o femeie înaltă și uscățivă, cu plete verzi și pielea brună.
-Nu te teme, Mădălina… începu femeia să vorbească, dar fetița o întrerupse nerăbdătoare.
– Nu mă tem deloc, știu că ești prietena mea. Poate și nașa mea… continuă ea privind-o cu interes.
Zâna râse amuzată. Mădălina se purta exact așa cum se așteptase să o facă.
– Da, așa este, sunt nașa ta și pentru că astăzi împlinești 12 ani, a venit momentul să-mi spui care este dorința ta cea mai de preț. Iar eu mă voi strădui să ți-o îndeplinesc.
– Hm!!!! O dorință! reflectă gânditoare Mădălina.
– Da! Care este dorința ta cea mai de preț?
– Nu am nicio dorință! Părinții mei au grijă să-mi dea tot ce-mi doresc!
– Hm! reflectă zâna privind-o cu atenție. Totuși, trebuie să fie ceva ce îți dorești!
Mădălina clătină din cap.
– Ciudat! Să ți se întâmple tocmai ție asta! mormăi zâna întristată brusc.
– Ce anume? întrebă fetița nedumerită.
– Nu contează, își reveni zâna repede. Deși tu nu-ți dorești nimic, îți las acest inel fermecat, cu safir.
De câte ori îl vei purta în deget, vei înțelege graiul tuturor viețuitoarele. Și de câte ori îl vei întoarce cu piatra spre interior și te vei gândi la un animal, te vei transforma în animalul dorit, fie el muscă, furnică, urs sau orice altă ființă. Ia-l și folosește-l cu înțelepciune!
Apoi, după o ultimă mângâiere delicată pe fruntea fetiței adormite, zâna dispăru într-un freamăt de frunze.
Iar când Mădălina se trezi din ceea ce crezuse că era doar un vis, nu mică îi fu mirarea când descoperi lângă ea, pe pernă, un inel magic ce arunca luciri diafane din apele strălucitoare ale safirului.
Deși cu ochii încă împăienjeniți de aburii somnului și de amintirea visului nemaipomenit pe care îl avusese, fetița îl puse în deget si așteptă.
Mai întâi nu auzi nimic. Apoi un zumzet de glasuri pe mai multe voci păru să o împresoare. Vocile se întretăiau care mai de care mai ascuțite, mai pițigăiate sau mai groase, încât nu putea distinge mai nimic.
– Dă-mi drumul, ticălosule, se auzi o voce ascuțită, mai răsunătoare decât toate celelalte, din colțul camerei.
Plină de curiozitate, fetița se apropie doar ca să vadă o muscă ce se zbătea să scape din pânza unui păianjen care râdea gros pe sub tentaculele-i păroase.
Mădălina încă se întreba dacă sa-i sară în ajutor musculiței când mai multe voci șoptite o făcură atentă.
Păreau să vină de sub pat
– Vreau cașcaval! chițăia o voce subțirică. L-am văzut pe masă.
– Și miroase delicios! completă o voce pofticioasă.
– Aveți răbdare! chițăi o voce maternă cu un aer prudent. Mica stăpână stă in mijlocul camerei și pândește in jur. Sa așteptăm să plece!
Dându-și seama că familia de șoareci pe care o crezuseră plecată revenise, Mădălina răsuci inelul și își dori să se transforme în pisică. Și, cât ai clipi, începu să se micșoreze tot mai mult, până ce se transformă într-o pisicuța aurie, cu mustăți zburlite. Tocmai se pregătea să se strecoare sub pat pentru a cerceta gaura șoarecilor când, cu auzul ei fin, de felină, prinse un zgomot și voci din camera părinților, semn că aceștia se treziseră.
Și cum i-ar fi fost teribil de greu să explice cum de era o pisică in cameră, decise că era momentul să redevină fetiță.
Apoi, scoțând inelul din deget îl piti în ascunzătoarea ei secretă de sub dulap. Era conștientă că primise un dar nemaipomenit din partea Zânei.
Și avea datoria să-l folosească cu multă grijă și înțelepciune.
5 Codrina își îndeplinește dorința
Când Codrina s-a trezit, câteva ore mai târziu, în casă mirosea a cozonaci și a sărbătoare, ca de Crăciun.
Părinții ei erau atât de veseli, privirea le era atât de senină, cum nu-i văzuse niciodată până atunci, încât toată casa radia de fericirea lor.
Și, tăindu-și unul altuia vorba, ii povestiră fetei cum, trezindu-se dis-de-dimineața sa meargă la lucru, avuseseră surpriza de a descoperi o pungă plină ochi cu galbeni strălucitori așezată in mijlocul mesei, la vedere.
“De bună seamă, oamenii din sat au pus mână de la mână să-i ajute”, și-au spus ei plini de recunoștință, începând să facă pregătirile pentru a merge la oraș.
In pungă era exact suma care le lipsea pentru ca fetița lor să se facă bine, a suspinat mama Codrinei cu lacrimi de recunoștință curgându-i pe obraji.
Codrina era fericită și ea. In sfârșit avea să fie o fetiță obișnuită. Să alerge, să se joace și să meargă la școală ca orice alt copil de vârsta ei.
Și lucrurile s-au petrecut exact așa cum a spus zâna.
Banii au fost suficienți pentru ca marele doctor din oraș să-i îndrepte spinarea și să o vindece de infirmitatea care îi amăra zilele. Iar după zile întregi petrecute la pat, apoi după altele in care a învățat din nou să pășească, într-un târziu, Codrina s-a întors acasă, pe deplin vindecată. Și totul a fost, dintr-odată, schimbat pentru ea.
Ca una ce petrecuse zile întregi mai mult singură, tânjea după prieteni de vârsta ei.
Mai mult decât atât, progresele ei la învățătura au devenit uimitoare. Părea că mintea ei, ce lâncezise atâția ani, se trezise dintr-o dată la viață și pornise să exploreze cât mai avidă de cunoaștere.
Căci fata mai avea un plan ascuns, pe care nu-l spusese nimănui. Nici măcar Mădălinei.
Codrina îi era profund recunoscătoare nașei sale pentru darul ei minunat care ii dăduse o a doua șansă de a fi un copil obișnuit. De aceea dorea să-i vină in ajutor, la rândul ei. Dar pentru că era doar un copil uman, fără magie, avea să o ajute după puterile ei: va deveni medic de zâne și, atunci când va creste, își va folosi toate cunoștințele ca să o scape de cocoașa ce ii amăra viața.
Știa însă că avea de muncit și de studiat ani de zile, până ce va izbândi și pornise plină de avânt să-și îndeplinească visul.
Dorința ei se îndeplinise. De ce nu s-ar fi întâmplat la fel și cu dorința Zânei?
***
Anii au trecut, unii mai repede alții mai încet, ducând cu ei necazuri și bucurii, zile pline de soare sau de nori.
Fetele au crescut. Rămăseseră cele mai bine prietene, mereu acolo una pentru alta, la bine și la greu.
Isprăviseră școala din sat și se mutaseră la oraș să continue învățătura la școlile cele mari de acolo. Visul Codrinei de a deveni medic era pe cale să se împlinească. Chiar dacă nu cunoștea adevăratul motiv, Mădălina o ajuta pe cât putea.
Ea însăși muncea ca să devină doctor de animale. Darul Zânei , inelul fermecat, o făcuse să își dea seama că acesta era visul ei. Sa vindece animalele rănite sau bolnave era, pentru ea, mai mult decât o dorință, era destinul ei.
***
Și au mai trecut niște ani. Fetele terminaseră școala, își făcuseră familii și, disprețuind traiul la oraș, reveniseră în satul copilăriei, lângă pădurea care continua să le îmbie cu mistere și povești.
Codrina nu-și uitase promisiunea. In timpul lungilor ani de școală, pe lângă multele cărți pentru școală pășise cu uimire și interes, în tainele fermecate ale magiei, cercetând vechile povești și basme antice, studiind până târziu în noapte scrierile bătrânești ce vorbeau despre magia zânelor.
Știa acum că zânele care și-au ales o fină muritoare odată sunt datoare să aibă grijă de urmașii acesteia și să-si aleagă o nouă fină. Ea însăși putuse observa cum, an după an, cineva îi protejează fetița, se joacă cu ea, ba chiar, uneori, atunci când privea cu luare aminte, o putea zări pe Scânteiuța printre razele de soare ce îi împodobeau pătuțul fetiței.
Venise momentul să-si plătească datoria, si-a spus in seara in care ferita ei urma să împlinească 12 ani.
Și, cu brațele încrucișate pe piept, a așteptat sosirea Scânteiuței. Iar când luminița stranie pe care și-o amintea prea bine a poposit pe perna fetiței, Codrina s-a apropiat cu o mișcare ușoară de zână.
– Bună dimineața, Codrina, i-a spus aceasta cu glasul ei limpede ca un clopoțel, fără să se tulbure. Mă bucur să văd că darul meu te-a ajutat! mai spuse cu o strălucire de bunăvoință în ochi. A sosit momentul ca să-i îndeplinesc dorința si fiicei tale! Din fericire este o dorință cu mult mai ușoară, oftă ea.
– Adevărat, vorbi încet Codrina, ca să nu-și trezească fiica. Dar nu uita că îmi ești datoare cu încă două dorințe.
Privirea Zânei se înnegură. Tot ce îi povestise Goliana despre nerecunoștința oamenilor îi năvăli în minte. Însă Codrina n-o lăsă să-și ducă gândul până la capăt, ci șopti repede.
– Îmi doresc să mă lași să te tămăduiesc cu măiestria oamenilor. Am devenit medic si te voi putea ajuta să fii la fel ca celelalte zâne.
Scânteiuța rămase încremenită. Era pentru prima dată în lunga sa existență de zână când nu știa ce să facă.
6. Un strop de magie… și multă știință
Zile întregi și nopți îndelungate Scânteiuța s-a tot gândit la propunerea finei sale…
“Unde se mai pomenise așa ceva? O zână să fie tămăduită de o muritoare”, își spunea ea, uneori clătinând neîncrezătoare din cap. Alteori, însă, când își amintea că știința oamenilor înfăptuise ceea ce puterile ei magice, de zână, nu reușiseră, își schimba părerea. Și azi cu un gând, mâine cu altul, timpul trecea și nimic nu aducea nou.
În cele din urmă luă o hotărâre: o va întreba pe Goliana și cum va spune ea, așa va face.
Dar, spre uimirea ei, de această dată, în ciuda aversiunii pe care continua să le-o poarte oamenilor, aceasta era de o părere diferită și o sfătui să încerce. Căci, spunea ea, nu ai nimic de pierdut, dar totul de câștigat.
Și, astfel, într-o noapte cu lună plină, Scânteiuța se apropie de patul unde Codrina dormea adânc, ostenită de munca de peste zi și, intrând ușor în visul ei, îi spuse:
– Îți mulțumesc, draga mea, pentru propunerea ta atât de generoasă. M-am hotărât să o primesc. Te astept mâine seară, la apusul soarelui, lângă stejarul înalt cu tulpină argintie din Poiana Narciselor!
Cu o tresărire, Codrina se trezi și se uită în jur. Nici urmă de zână. Un parfum dulce și suav, de narcise și frezii, plutea ușor în încăpere umplându-i sufletul de amintirea primei ei întâlniri cu micuța zână, nașa ei.
O zi întreagă Codrina și-a frunzărit cărțile de medicină și de magie, făcându-și cel mai potrivit plan pentru a o vindeca pe mică zână.
Apoi, în seara ce a urmat, Codrina și-a luat cu sine instrumentele medicale și s-a îndreptat, respirând adânc, spre Poiana Narciselor. Dar nu mică i-a fost mirarea când, lângă stejarul cu tulpină argintie a întâlnit-o pe nimeni alta decât pe cea pe care o aștepta cel mai puțin: Mădălina, prietena ei.
Iar uimirea ei nu mai cunoscu margini atunci când stejarul cel înalt se transformă brusc într-o femeie înaltă și uscățivă, cu pielea cafenie și părul verde ca frunzișul copacilor.
-Este nașa mea, îi șopti Mădălina privind-o cu acea bucurie și încredere pe care o au doar cei care și-au păstrat sufletul de copil în ciuda vârstei.
La un semn al Golianei, Mădălina își scoase inelul din deget și i-l întinse prietenei sale. Apoi învățând-o cum să-l folosească, îi spuse cu mulțumire în glas:
– Acest inel mi-a fost de mare ajutor în ultimii ani. A sosit momentul să i se dea o nouă întrebuințare. Goliana mi-a spus că ai nevoie să te transformi într-o mică zână, pentru o noapte.
Înclinând din cap, Codrina luă inelul și punându-l în deget, îl răsuci dorindu-și să se transforme într-o mică zână.
Cât ai clipi, dorința i se îndeplini! Vedea cum totul creștea în jurul ei și lua dimensiuni de uriaș. De fapt ea se micșora și tot se micșoră până ce se făcu mai mică decât ciuperca galbenă ce creștea la rădăcina marelui stejar. Acolo o aștepta Scânteiuța. In căsuța ei din ciupercă era lumină ca ziua căci o armată de licurici avea grijă să fie luminat fiecărei cotlon.
Pășind cu sfială pragul căsuței, Codrina o privi cu atenție pe nașa ei magică. Era pentru prima dată când putea să o vadă de aproape…
Dar nu era timp de pierdut.
Trebuia să se grăbească dacă dorea ca operația să fie gata într-o noapte.
Ce a urmat, nu este prea greu de ghicit.
Fie că sosise momentul ca blestemul să fie înlăturat, sau că toată învățătura Codrinei combinată cu puterile pe care le primise la transformarea în zână și-au spus cuvântul, cert este că operația a reușit acolo unde magia zânelor dăduse greș vreme de secole.
Iar Scânteiuța a dobândit ceea ce nu credea că va mai fi posibil vreodată: un spate drept, așa cum avea pe vremea când era copil.
In cele din urmă, cea mai arzătoare dorință a ei se împlinise datorită unei făpturi muritoare.
În dimineața ce a urmat, Codrina și-a luat trusa medicală și, răsucind inelul pe deget, a revenit la mărimea ei obișnuită, promițând sa nu spună nimic despre cele două zâne și despre magia ce înconjoară micuța poiană.
Dar ceva-ceva tot s-a aflat. Poate de la poveștile pe care le-a spus nepoților după ce a îmbătrânit… ori poate din șoaptele vântului… Cine știe…
Numai că de atunci, Poiana Narciselor a devenit pentru localnici Poiana Zânelor, iar toți aceia care au câte o dorință arzătoare se apropie de bătrânul stejar din poiană și i-o șoptesc.
Căci zânele nu uită niciodată o faptă bună.
Și au mereu grijă ca dorințele bune să se împlinească…
Autor: Larisa Toader
Îmi place foarte mult povestea cu cele patru personaje, două fantastice și două pământene; are un limbaj clar, pe înțelesul copiilor, iar capitolele sunt bine înlănțuite.
Aștept cu nerăbdare continuarea.