Zâna Cocoșată

A fost odată ca niciodată…

A fost odată o pădure bătrână… bătrână… și atât de adâncă, de nu i se cunoștea capătul. În această pădure ascunsă de ochii muritorilor de rând își aveau sălașul două zâne fermecate.

Una dintre ele era mică, mititică, aproape cât degetul inelar de la mâna dreaptă. Zâna se numea Scânteiuța și era o făptură delicată cu părul blond, lung până în talie și cârlionțat ca o prințesă din povești. Ochii albaștri ai zânei erau umbriți de gene negre iar gurița roșie, ca zmeura coaptă, era adorabilă.

Zânuța purta o rochiță din petale de trandafir și o vestuță din petale de mac, iar pe cap avea o cunună din floricele de liliac alb.

Zâna Scânteiuța era de-a dreptul fermecătoare, drăgălașă și dulce. Dar avea un mare necaz care o împiedica să se bucure de darurile cu care o înzestrase natura: în mijlocul spatelui ei se înălța, mândră și țâfnoasă, o cocoașă de toată frumusețea.

Câte nu făcuse sărmana Scânteiuța să scape de blestemata de cocoașă…încercase felurite vrăji, poțiuni magice și descântece, fusese la vraci și la vrăjitoare, totul era în zadar. Cocoașa ei se înălța tot mai mândră și mai trufașă, parcă din zi în zi se făcea tot mai grea și mai urâtă.

Sărmana Scânteiuța se privea în unda pârâului cu ochii în lacrimi și suspina cu amar.

Făcea parte din neamul fermecat al zânelor și ofta de câte ori își amintea de copilăria ei plină de fericire, înainte ca blestemata de cocoașă să se prindă de ea în urma unui blestem. Pe vremea când era doar o copilă, făcuse o greșeală teribilă: într-o seară de vară, în timp ce se juca de-a v-ați ascunselea cu prietenele ei, din nebăgare de seamă călcase o furnică ce se odihnea după o zi grea de muncă.

Prea târziu realizase cumplita greșeală săvârșită și încercase, cu greu, să mai îndrepte ceva; cu ultimele puteri, furnicuța a blestemat-o: ”Pentru că nu m-ai văzut din prea multă mândrie și nechibzuință, fie ca soarta ta să fie mereu legată de țărână! Să nu mai poți ridica ochii de jos ca astfel să nu mai poți face rău și altor făpuri ale pământului!”

În clipa următoare, Scânteiuța a simțit cum capul i se apropie de pământ iar spatele ei drept și frumos se înconvoaie ca o seceră în lanul de grâu. Oricât a încercat să-și îndrepte spinarea, rămânea curbată și o mândrețe de cocoașă s-a ivit în mijlocul spatelui ei fragil, silind-o să țină capul aproape de pământ și să-și vadă reflexia gârbovită în undele apelor sau în umbrele pământului.

Tot în pădurea fermecată trăia o a doua zână cu numele Goliana. Dacă Scânteiuța era micuță și gingașă, Goliana era un adevărat zdrahon, mare și voinică, atât de înaltă încât se lua la întrecere cu stejarii seculari.

Goliana nu era frumoasă. Avea un păr de culoarea frunzișului, mâini și picioare cafenii și noduroase care nu se distingeau cu mult de copacii pădurii. Avea un veșmânt alcătuit din scoarță de copac țesută cu fire de iederă. La șold îi atârna o tolbă cu săgeți amenințătoare iar în spate purta un arc făcut din lemn de corn.

Goliana nu punea preț pe înfățișare sau pe frumusețe. Pentru ea inteligența, bunătatea și încăpățânarea erau mai importante decât pielea delicată sau ochii albaștri.

Deși atât de diferite, Goliana și Scânteiuța erau prietene bune.

Chiar dacă Goliana nu înțelegea supărarea prietenei sale, încerca să o împace și să-i redea curajul. În schimb, Scânteiuța se străduia să o ajute pe Goliana să se îngrijească: îi descâlcea pletele de culoarea frunzișului și îi ungea pielea noduroasă cu miere de albine sălbatice sau cu lapte de căprioară să o frăgezească.

Ani întregi, apoi sute de ani s-au scurs în felul acesta peste cele două zâne. Dar, pentru că erau fermecate, pentru ele viața trecea în aceeași dulce monotonie, cu mici necazuri și bucurii de zi cu zi.

Până ce, într-o dimineață, le-a trezit un zgomot asurzitor: o mașinărie infernală, ciudată și amenințătoare, trecea prin pădurea bătrână, punând la pământ arborii seculari. Cu vaiete prelungi, bătrânii copaci cădeau pradă drujbei nemiloase, pe rând.

Mai întâi, pădurea nesfârșită a început să aibă capăt iar animalele mari au părăsit-o plecând spre alte locuri neatinse de om. Apoi, la marginea pădurii, a apărut o casă. Apoi încă una. Apoi un sat. Apoi încă unul. Apoi un orășel. Apoi un mare oraș a crescut până ce, în mai puțin de 100 de ani, din pădurea nesfârșită a rămas doar un parc cu copaci bătrâni și cărări misterioase.

La început cele două zâne au fost speriate de zgomotul oamenilor, de tăierea pădurii și de noile locuințe. S-au făcut nevăzute și au urmărit, pe ascuns, ce se întâmplă. Au fost martore la aprinderea focului în noile case iar micile scântei din făclii, apoi, din lămpi și din becuri, mai întâi le-au speriat, apoi le-au uimit.

Scânteiuța locuia într-o ciupercă de la rădăcina unui bătrân stejar, iar Goliana într-o scorbură imensă chiar în bătrânul stejar. Își luminau locuințele cu un lemn putred sau cu licurici aurii iar, uneori, în nopțile foarte întunecoase, cu bagheta magică. Să vadă cum muritorii de rând creează lumini magice în locuințele lor era un spectacol neobișnuit care i-a dat o idee năstrușnică Scânteiuței: poate printre muritorii din prezent se găsește cineva care ar putea să o scape de blestemata de cocoașă care-i amărăște zilele de atâtea sute de ani.

Goliana, în schimb, era de altă părere: ”Muritorii cu muritorii și zînele cu zânele!. În plus, era mai bine ca muritorii să nu știe de existența zânelor!”

Goliana știa ce spune… De la înălțimea ei impunătoare văzuse multe. Și, dacă asemănarea ei cu un copac o făcea să treacă neobservată de muritorii de rând, nu e mai puțin adevărat că putea vedea fără efort tot ce se întâmplă în jur. Văzuse războaie numeroase, lupte felurite, fabrici și spitale, mulțimi de oameni buni, răi sau nepăsători… și nu-i lăsaseră o impresie prea bună…

Dar, de dragul Scânteiuței, acceptă propunerea zânișoarei, cu o condiție:

”Vom alege două fetițe pentru a le fi nașe, le vom urmări cum cresc și le vom ajuta la nevoie. Apoi, vom vedea de va fi cazul să ne arătăm sau nu”, concluzionă ea.

Fetițele alese de cele două zâne drept fine erau cum nu se poate mai diferite…

Mădălina era o fetiță blondă cu ochi albaștri, de o frumusețe amețitoare dar atât de zvăpăiată și băiețoasă încât nu băga de seamă nimeni cât este de frumoasă. Dacă se juca în grădină, se murdărea din cap până-n picioare, iar dacă alerga după fluturi, era urmărită de un roi de albine atrase de dulceața și mierea cu care își mânjea mereu mâinile și fața.

Codrina, în schimb, nu era deloc frumoasă. Era o fetiță cu părul negru, creț și fără o lucire aparte, cu trăsături tăiate aspru și cu un corp bondoc, ușor durduliu. Și, mai ales, avea o ”mândrețe” de cocoașă în mijlocul spatelui. Când era micuță, căzuse dintr-un copac înalt și-și rupsese șira spinării. Chiar dacă se vindecase, rămăsese cu o cocoașă impunătoare.

Încă din fragedă pruncie Codrina a auzit spunându-i-se: ”Ce păcat că nu e frumoasa!”.

Off! Cât și-ar mai fi dorit să aibă bucle blonde sau, cel puțin, ochi albaștri sau gropițe în obrăjori. Un pic din frumusețea Mădălinei ar fi făcut-o fericită. Dar cel mai mult își dorea să scape de nesuferita cocoașă ce i se lăfăia pe spate.

Mădălina era nefericită și ea. Frumusețea era coșmarul vieții ei. Niciodată nu putea să alerge, să se joace sau să se urce în copaci după voia inimii….Cineva era mereu acolo să nu se lovească, să nu-și strice pielea, părul sau fața. Un păr șaten, scurt și ușor de îngrijit i-ar fi făcut de o mie de ori mai multă plăcere decât buclele ei aurii a căror greutate o trăgea în jos și a căror îngrijire îi dădea dureri de cap. Buclele erau mai degrabă mândria mamei, care adora să o pieptăne și să-i pună funde în păr ca unei păpuși.

Cât despre culoarea de fildeș a pielii ei, ar fi schimbat-o bucuroasă cu pielea arămie a Codrinei doar să poată alerga în voie prin soarele arzător de vară sau prin dulcea răcoare a ploilor și ninsorilor, fără teamă că îi vor vătăma pielea.

Dar nu! Ea trebuia mereu să-și protejeze albeața pielii, frumusețea mâinii și frăgezimea feței și să se ferească de orice ar fi putut să-i strice frumusețea. Hotărât lucru, Mădălina era profund nefericita!

Goliana era nașa Mădălinei, iar Scânteiuța era a Codrinei.

Goliana disprețuia frumusețea. La fel și Mădălina. Amândouă considerau că există lucruri mai importante decât să stai în fața oglinzii aranjându-ți buclele.

Scânteiuța iubea frumusețea, gingășia și delicatețea. La fel și Codrina. Ambele adorau lucrurile frumoase iar Scânteiuța încerca, din toate puterile ei, să o ajute pe Codrina să devină plăcută și delicată, dacă nu chiar frumoasă.

Au trecut anii. Cele două fetițe au crescut bune prietene, deși atât de diferite… Pentru că fiecare jinduia după ce avea cealaltă, prietenia lor a înflorit.

Și a venit timpul ca cele două zâne să se arate finelor lor la împlinirea a 12 ani.

În viața fiecărei zâne care a dorit să devină nașă fermecată, 12 ani înseamnă o vârstă deosebită: este momentul în care i se arată finei sale și îi îndeplinește 3 dorințe. Chiar dacă și până la acel moment i-a dat sfaturi bune, de la 12 ani relația dintre o zână și fina ei devine specială.

Deși Goliana disprețuia frumusețea finei sale, inteligența, încăpățânarea și bunătatea ei o bucurau și o făceau mândră de fina ei. Mădălina crescuse ca un copil deosebit de inteligent, la 5 ani știa deja să scrie și să citească și adesea se ascundea de cei din jur în vârful unui copac înalt cu cartea preferată în mână (până ce unul dintre părinți sau bunici o găsea și o obliga să coboare pentru a nu-și strica obrazul fraged sau părul blond și catifelat).

La rândul ei, Scânteiuța era și ea încântată de Codrina, de cât de iubitoare, delicată și drăguță devenise.

Timpul trecea ca prin vis, cu bune și rele, și iată că a venit timpul pentru Codrina să împlinească 12 ani.

Codrina nu mergea la școală, părinților ei le era teamă ca alți copii să nu râdă de ea. De aceea, învăța acasă, cu ajutorul părinților dar învățătura nu mergea prea bine. La 12 ani încă nu știa să scrie și să citească bine, era mereu tristă și nefericită. Nu cunoștea alți copii în afară de Mădălina care era prietena și vecina ei.

Când a împlinit 12 ani și a suflat în tortul cu lumânări, Codrina și-a pus pentru a zecea oară aceeași dorință: să scape de uriașa cocoașă din spate și să poată merge la școală ca orice copil obișnuit.

În acel moment Codrina nu știa că vântul i-a suflat dorința până la casa zânei Scânteiuța, nașa ei și că dorința ei cea mai arzătoare era pe cale să se îndeplinească.

La miezul nopții, când toată casa dormea, Codrina s-a trezit mirată: în cameră plutea o lumină stranie, ceva între lumina rece a licuriciului și scânteierea caldă a lunii pline.

Luminița s-a așezat pe perna fetiței și atunci a observat Codrina o zână mică, mititică și drăgălașă.

Mai întâi a crezut că visează. Zâna era frumoasă și delicată dar mergea adusă de spate ca o băbuță… Când s-a uitat Codrina mai cu luare aminte, a rămas cu gura căscată: zâna purta în spate o cocoașă asemănătoare cu a ei. Figura delicată a zânei purta acea tristețe sfâșietoare pe care Codrina o cunoștea deja.

Zânuța era la fel de nefericită ca și ea.

– Nu te speria, Codrina, vorbi zâna cu glasul clar, ca de clopoțel. Nu-ți fac niciun rău. Eu sunt nașa ta iar acum, că ai împlinit 12 ani, este vremea să-ți îndeplinesc 3 dorințe. Știu care este cea mai arzătoare dorință a ta, ea m-a călăuzit până la tine, dar trebuie să o spui cu voce tare, altfel nu te pot ajuta.

Codrina nu se sperie. Deși o vedea pentru prima dată pe nașa ei în ”carne și oase”, de ani de zile părea să-i simtă prezența. Când era tristă, supărată, nefericită sau nehotărâtă, simțea cum cineva este alături de ea, o îmbărbătează și o ajută să treacă peste toate necazurile.

Zâna era pentru ea asemenea unei prietene imaginare… doar că era reală…

– Imi doresc… șopti Codrina…să scap de cocoașă și să am din nou un spate drept și frumos ca la 2 ani. E posibil acest lucru?

– Codrina, eu nu te pot ajuta să scapi de cocoașă printr-o vrajă sau printr-o poțiune magică! Uită-te la mine! Dacă puteam acest lucru, de mult timp scăpam de această pacoste. Dar te pot ajuta pe altă cale.

– Și care ar fi această cale? întrebă Codrina clipind nedumerită.

Încă de mică părinții ei îi spuseseră că este nevoie de bani mulți pentru ca un doctor bun să-i poată îndrepta spatele. Și, fără să-i mai spună nimic, de 10 ani părinții Codrinei puneau deoparte toți bănuții pe care îi câștigau ca să o poată ajuta pe fetiță. Pentru că operația era foarte dificilă și se putea face doar până la 13 ani, fără pericol și cu șanse maxime de reușită.

– Te pot ajuta să ajungi la cel mai bun vraci sau doctor, cum îi spuneți voi. Pentru că îți pot da banii necesari pentru operație. Dar tu nu trebuie să spui nimănui de unde ai banii pentru doctor, a mai spus zâna.

– Promit că nu voi spune nimănui, șopti Codrina. Dar cum vom ajunge acolo? Vom zbura? Mai întrebă Codrina.

– Nu prostuțo, râse zâna. Este suficient să le arăți părinților tăi cadoul meu și ei vor avea grijă să te ducă la doctor și să plătească pentru operație. Acum dormi și lasă totul în grija mea.

Codrina ar mai fi vrut să spună ceva, dar adormi pe loc.

Autor: Larisa Toader