Câteva clipe mai târziu, fetița pășea în sala cu pereți de marmură, aidoma celei din visul ei.
La fel ca vis, intrase în sala cu tavan boltit și pereți de marmură. Coloane albe, împodobite cu flori sprijineau plafonul înalt pe care străluceau soarele și luna, așa cum nu le mai văzuse niciodată. Mici luceferi sclipeau din loc în loc, aurind veșmintele celor ce intrau în încăpere.
Pretutindeni, femei tinere, în rochii diafane, de un alb strălucitor ori în culori vii, o priveau așezate pe divanuri largi ori în jurul măsuțelor aurite discutând prietenoase intre ele.
O mireasmă dulce de flori și iarbă verde umplea aerul, în timp ce sunetul ușor al unei harfe părea să picure încetișor din pereții auriți.
Numai că, spre deosebire de ceea ce visase, un murmur mai întâi nedeslușit apoi tot mai puternic se auzea la trecerea ei:
– O pământeană? Ce să caute aici o muritoare? Cine i-a dat voie să intre?
În mijlocul sălii, pe un piedestal, la fel ca în vis, se afla o făptură diafană, îmbrăcată în văluri strălucitoare. O diademă din flori de nu-mă-uita îi încununa fruntea albă, iar mâna dreaptă i se odihnea pe un sceptru din lemn de trandafiri.
Pășind agale spre jilțul ocupat de Crăiasa Zânelor, Diana observă că era urmată de o mulțime de făpturi micuțe pe care le recunoscu imediat: erau zânele gâzelor care, la fel ca și ea, urmau să-și primească darurile de la măreața adunare.
Însă ceea ce fetița încă nu știa era că, de zeci de ani, nicio altă ființă omenească, mare sau mică, nu mai călcase pragul acestui castel. Până la ea.
Fetița mergea cu pași rari aruncând priviri furișate în jur și așteptându-se ca, din clipă în clipă, să-i răsară in fața ochilor, exact ca în vis, Casandra, drept Crăiasă a Zânelor.
Dar uimirea ei nu mai cunoscu margini atunci când, ajungând în fața acesteia, observă că era o persoană cu totul diferită.
Deodată, un toiag sonor umplu sala și orice zgomot încetă.
O voce clară strigă:
– Maiestatea sa, Crăiasa Zânelor, are de făcut o cuvântare.
Făptura de pe tron se ridică, luă în mână toiagul, semn al puterii magice și își drese vocea ca pentru a ține un discurs îndelung pregătit.
– Sânziene și Rusalce! Multiubitele mele surori! După ani de zile de însingurare, a sosit clipa fericită in care putem dănțui din nou împreună în lumina revărsată asupra noastră de preabuna noastră stăpână, Mărita Lună. De aceea, așa cum este datina noastră străbună, pentru a sărbători cum se cuvine aceste nopți binecuvântate, trebuie să ne revărsăm darurile asupra celor din jur, asupra zânelor prietene și, mai cu seamă, asupra unei ființe omenești neprihănite. Ea va deveni una dintre noi, așa cum, cu mulți ani in urmă ni s-a alăturat multiubita noastră soră și prietenă, Casandra.
Cea menționată înclină capul cu modestie și doar atunci fetița o zări pe vecina ei. Era așezată pe un jilț mai mititel în dreapta crăiesei. Zâmbea cu modestie și îi făcu un semn de prietenie fetiței. Era învăluită in valuri albe și diafane.
– Ea a fost cea care a stăruit să o aducem pe fetiță aici. Poartă semnul zeiței pe trup, mai adăugă apoi și toată adunarea putu sa zărească atunci, pe gâtul fetiței micuța semilună ce părea să răspândească raze aurii in jur.
VAURMA!
–
Poveste inspirată din bogăția culturală a folclorului nostru.
Alături de povestea ”Păstorul Lupilor”, scrisă și publicată în foileton, pe Facebook, încearcă să aducă mai aproape de cititorii actuali tradițiile culturale vechi. 🧚
___
#1001denoptimagice