Andrei nu uitase că trebuia să preia conducerea Haitei ca Păstor al Lupilor.
Chiar dacă seara nu decursese conform planurilor, încă mai avea timp să-și formeze holograma folosind găleata cu apă și să o transmită in Poiana Lupilor.
Trebuia doar să se asigure că sora lui se ținea deoparte și nu se amesteca în ceea ce avea de făcut și, mai ales, spera ca părinții să vină de-abia după miezul nopții, ca să aibă timpul necesar să-și ducă planul la îndeplinire.
Deși încă vârcolac, sora lui se uita la el pe sub sprâncenele-i stufoase cu acea privire țâfnoasă, de soră mai mare, pe care Andrei o știa prea bine. Și care spunea “vezi tu ce pățești când scap de aici!”
– Mi-e foame! mârâi ea.
Andrei căută iar o coajă de pâine dar, ca un făcut, continua să nu găsească nimic. Ba chiar uitase de tot de pâinea pe care spusese ca voia să o cumpere, prea preocupat să se asigure că sora lui nu făcea nicio prostie.
În ultimele săptămâni băiatul se maturizase cum n-ar fi crezut. În loc să se mai joace cu mașinuțele, se gândea la ce le-ar fi putut spune lupilor la întâlnirea din această aseară. Ba chiar schițase și un mic discurs.
“Dacă tot le vorbea pe limba lor, cel puțin să le spună ceva inteligibil”, se gândise preocupat.
-Mi-e foame! repetă sora lui privindu-l încruntându-și sprâncenele. Dă-mi ceva de mâncare! protestă din nou ca un copil răsfățat. Sau, altfel spus, comportându-se exact cum o făcea Andrei atunci când voia să profite de faptul că avea o soră mai mare ce era datoare să aibă grijă de el atunci când părinții erau plecați.
Acum era rândul băiatului să aibă grijă de sora lui mai mare. Era o situație care îi displăcea profund, deși, să fie el șeful, cel puțin o dată, era flatant.
Ridicând din umeri, îi întinse telefonul:
– Vrei să comandăm o pizza?
Dar nu mai avu cine să-i răspundă. Chiar și in chip de vârcolac, fata era atât de absorbită de telefon, încât nimic in jurul ei nu mai conta. Mormăind aprobate, scrolând TikTokul, deși labele-i păroase, cu gheare ascuțite, o încurcau teribil.
Andrei o trase de blană așa cum era, cu ochii în telefon, până o duse în camera ei și o împinse înăuntru
– Te anunț eu când vine pizza, îi mai spuse înainte de a încuia ușa cu cheia.
Cel puțin acum era in siguranță, se gândi băiatul după ce avu grijă ca toate geamurile să fie zăvorâte.
Apoi, deschizând aplicația de livrări, comandă rapid pizza favorită. Nu mai avea mult timp și voia să fie sigur că nimic nu-i va tulbura întâlnirea cu haita. Nici măcar o soră flămândă, sub formă de vârcolac…
Însă, în acea noapte, parcă totul era împotriva lui. Mai întâi aplicația de livrări se blocă exact înainte de a finaliza comanda și trebui să o refacă iar și iar, până ce primi confirmarea. Apoi curierul bâjbâi prin cartier până ce, într-un final, reuși să găsească adresa și ajunse cu pizza înghețată bocnă.
Andrei era “cu nervii la pământ”, cum spunea mama in situații asemănătoare. Închise poarta cu furie și, repezindu-se în camera surorii sale aproape că îi aruncă cutia în cap și plecă trântind ușa.
Apoi, luându-și toiagul din rucsac, se repezi în curte pregătit de întâlnirea pe care atât o așteptase, ca să dea cu ochii de alte două piedici: apa din găleată înghețase, iar un nor negru și dușmănos acoperise cu totul luna plină.
Gândindu-se că norul putea să treacă dintr-un minut într-altul, băiatul se grăbi spre baie, umplu un lighean cu apă și reveni cu el în curte după ce, in graba mare și din nebăgate de seamă, mai întâi făcu o băltoacă pe hol.
Răsuflând din greu ca după o greș bătălie, Andrei se așeză pe un scaun și așteptă ca norul să treacă.
Și așteptă…
Și iar așteptă…
Norul se încăpățâna să acopere luna fără să dea niciun semn că se va risipi.
Timpul trecea și Andrei devenea tot mai nerăbdător. Minutele treceau și mai greu decât de dimineață. Se târau de parcă nu s-ar fi lăsat duse.
După atâtea necazuri, cea care îi punea acum bete in roate era luna care nu putuse avea decența să scape de nori cel puțin in noaptea asta, se gândea Andrei înciudat.
De câteva ori încercase să caute o reflexie cât de mică a ei în ligheanul cu apă și sa o folosească pentru hologramă, dar nimic nu se forma.
Deja trecuse cu mult de miezul nopții, era aproape ora 1 și probabil că mult nu mai era până ce aveau să se întoarcă părinții lui. Ochii i se împăienjeniseră din ce in ce mai mult de frig și de oboseală, după toată alergătura prin frig.
În plus, stomacul începuse să-și ceară drepturile cu încăpățânare. Nu mai mâncase nimic de la prânz tot cu gândul la ce avea de făcut.
Și, pe când se gândea că, poate va trebui să se lase păgubaș in această noapte și să caute alte soluții pentru nopțile cu lună plină ce vor urma, astrul ceresc reuși să evadeze de sub acoperământul de nori și să strălucească în toată splendoarea lui.
Andrei sări în picioare ca împins de un arc și întinse toiagul magic spre ligheanul cu apă ca să preia strălucirea și s-o transmită până in Poiana Lupilor.
Și exact așa se întâmplă. Brusc simți cum orizontul din fața ochilor lui se lărgește tot mai mult, cum străbate văi și ape, dealuri și munți, păduri și câmpii.
În câteva secunde se trezi în Poiana încărcată cu zăpadă unde avusese loc Nedeea Lupilor cu doar 3 săptămâni în urmă.
O lună rece scălda în lumină poiana misterioasă. Zeci de urme bătătoriseră cu totul zăpada ce părea înghețată.
Dar nu se zărea nici țipenie de lup. Nicio vietate cu patru picioare nu tulbura liniștea nopții.
Poiana era cu totul și cu totul pustie.
—-
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice