– Mai, spune-mi o dată, mami, cum este noua noastră casă? întrebă fetița zglobie cu codițe blonde răsucindu-și capul în toate direcțiile ca un titirez.
Femeia cu privirea obosită și buzele strânse într-un zâmbet trist închise ochii și începu să povestească:
– E un apartament mic-mic, doar pentru noi două…
– Și pentru tati… completă fetița cu repeziciune.
– Da, și pentru tati când se va întoarce de la muncă, aprobă femeia cu resemnare în glas. Are un balansoar micuț, l-au lăsat vechii chiriași, iar grădina…
Fetița scoase un chiot de răsunară geamurile mașinii:
– Avem grădină! exclamă ea cu bucurie. Putem să luăm un câine și o pisică și…
– Lena, draga mea, o întrerupse mama cu blândețe, schimbând vitezele mașinii, nu vom sta în cartier decât trei luni, până se întoarce tati din misiune. Pe urmă ne mutăm înapoi în București, știi doar.
Fetița aprobă din cap fără ca bucuria să i se știrbească in vreun fel.
“Mai vedem noi când se întoarce tati”, își spuse ea amintindu-și cu plăcere de toate “victoriile” ei recente.
Tatăl nu putea niciodată să reziste în fața ochișorilor albaștri și a năsucului cârn plin de pistrui.
“Te iubesc, tati” răsunase vocea ei în receptor la ultima lor convorbire telefonică, urmată de un “ooo”! generalizat din partea colegelor de pluton ce auziseră finalul discuției.
A doua zi, un uriaș urs de pluș, pe care mama refuzase în ajun să i-l cumpere, apăruse ca din senin la ușa casei, comandat de tată.
Intrând în curtea micuță cu gazon verde smălțuit de floricele albastre, Lena deschise ochii mari parcă nevenindu-i să creadă: în mijloc era o salcie groasă și bătrână ce își îndreptase una dintre crengi și o crescuse paralelă cu pământul ca pentru a susține un leagăn imaginar pentru copii sau o funie pentru cățărare.
Acesta părea locul perfect pentru a citi sau pentru a se juca împreună cu noii vecini.
Lena era o fire veselă care își făcea prieteni oriunde mergea, așa că noua locuință de vară nu o speria. Mai cu seamă că zărise sclipind, la nici 100 de metri, apele albastre ale piscinei din cartier.
Avea să fie o vară minunată!
Însă nimic nu o pregătise pentru aventurile nemaipomenite care o așteptau.
A doua zi după ce se mutaseră în noul apartament cu grădină, fetița porni să exploreze totul în jur. Privea cu nesaț la cosașii care săreau prin iarba înaltă și fluturii care vizitau florile înmiresmate, apoi își aminti de leagănul de ață pe care îl primise cadou cu câteva luni în urmă și pe care, în sfârșit, îl putea folosi.
Se repezi în casă și se întoarse cât ai clipi cu leagănul… și cu mama. Avea nevoie de ajutorul ei, trebuise să recunoască…
Câteva minute mai târziu, fetița se legăna fericită împingând cu putere in pământ ca să se ridice tot mai sus și mai sus, zguduind din temelii biata salcie bătrână.
– Hey! Oprește-te! Îmi distrugi casa! se răsti la ea brusc o voce ascuțită.
Fetița încremeni cu picioarele îndoite sub ea,, oprită fiind în timp ce încerca să-și ia avânt de la pământ pentru o nouă serie de legănări.
“Cine? Cine vorbise, oare?” se întrebă întorcând capul în toate părțile și nevăzând pe nimeni.
Și, pe când începea să se convingă că doar i se păruse, din frunzișul salciei se ivi o făptură cu plete verzi și pielea cafenie de culoarea scoarței de copac. Din ochii verzui arunca fulgere de mânie.
– Cum îndrăznești să năvălești in casa mea? Cine te crezi? se răsti noua făptură la fetiță.
Aceasta, cu ochii cât cepele, o cerceta de sus până jos.
Era pentru prima dată când vedea o zână magică. In realitate, nu in povești sau desene animate.
Autor: Larisa Toader
___
#1001denoptimagice