Un dulău uriaș, mare cât poarta, sărise gardul în curtea lor și zgrepțăna cu furie la ușa casei de parcă ar fi încercat să o dărâme.
Era câinele ciobănesc al vecinilor. De când Andreea “mirosea a lup” cum spunea băiatul in sinea lui, dulăul prinsese o asemenea ură pe ea de ai fi zis ca vrea să o sfâșie. Făcea spume de furie în lanț de câte ori o vedea în curte și trăgea de el de zici că voia să-l rupă.
Bucata de lanț rupt de la gâtul lui arăta ca i se îndeplinise dorința in această seară in care mirosul de sălbăticiune al fetei era cu mult amplificat de luna plină.
Ura ancestrală dintre lup și câinele de stână își arăta colții.
În schimb, în ciuda mărimii sale, cu Andrei continua să se arate blând ca un mielușel: îl lingea umplând-l de bale de sus până jos, sărea cu labele la pieptul lui ca să se joace ca pe vremea când era pui, uitând că acum avea 100 de kilograme, nu 20.
Fiara care zgrepțăna cu furie la ușa casei nu mai semăna deloc cu prietenul lui blănos, se gândi băiatul ușor înfiorat. Apoi, deschizând geamul, îl strigă pe nume:
– Lăbuș!
Câinele ridică privirea bănuitor, apoi, văzându-și prietenul începu să dea ușor din coadă în direcția lui fără să părăsească ușa. Din când in când câte o adiere părea să-i aducă iar mirosul de lup în nări făcând să i se zburlească blana și să reînceapă mârâiturile.
Andrei se hotărî. Trebuia neapărat să ducă înapoi câinele în curtea vecinilor și să-l închidă în magazie, cum mai făcuse și în alte dăți atunci când vecinii nu erau acasă. Dacă îl lăsa de capul lui, dulăul fie i-ar fi zădărnicit planurile, fie ar fi plecat hai-hui prin oraș și s-ar fi întors de-abia de dimineață. Nu era prima dată când o făcea.
Hotărându-se brusc, își luă adidașii din hol și se pregăti să încalece pervazul ferestrei după ce se uită la ceas: mai avea zece minute până ce răsărea luna plină. Se va grăbi și se va întoarce tocmai la timp ca să-și lege sora de pat sau de calorifer până ce va deveni iarăși om, se gândi scoțând cheile din ușă și vându-le în buzunar.
Acolo ceva moale și lipicios îi aminti de bucățica rămasă din Prescurea primită de la Sfântul Petru.
“Aia e!” repetă el o vorbă auzită în una dintre melodiile lui preferate, și vârând-o pe toată în gură, o mestecă încet.
Într-adevăr, avea gust de lapte și miere. Dar parcă și ceva neplăcut! A bale de câine (sau lup) remarcă în sinea lui, cu o ușoară senzație de dezgust. “Aia e!” repetă din nou înainte de a sări în curte, pe geam, după un obicei îndelung exersat.
Să deschidă ușa de la casă ar fi fost prea riscant. Uriașul câine de stână era prea pornit împotriva fetei și ar fi existat șanse mari să năvălească in casă fără să-l poată ține.
Oprind cu greu efuziunile de bucurie ale Dulăului, îl apucă de zgardă și porniră împreună, ca doi prieteni buni. Iar după ce strigă de câteva ori la poartă și nimeni nu răspunse, așa cum se aștepta, intră în curte, luă cheia de unde-i spuseseră vecinii că se află și, după ce-l mângâie pe prietenul lui blănos, îi dădu bunătățile pe care le avea pentru el, îi umplu castronul cu apă și plecă lăsându-l singur în magazie.
Trebuia să se întoarcă acasă urgent. Mai erau doar două minute până când răsărea luna.
Încuind repede ușa magaziei, se grăbi să se îndrepte spre curtea lor când, în semiîntunericul ce-l înconjura, o zări: o siluetă cenușie cu fundă roz sărise pe geamul uitat deschis în curte și, ridicându-se în două picioare, slobozi un urlet înfiorător. Apoi se cățără pe poartă și dispăru în cenușiul nopții ce se lăsa.
Băiatului i se zburli părul în cap. Recunoscuse fundița și silueta de sălbăticiune. Era sora lui redevenită vârcolac înainte ca el să o fi putut lega bine.
Întârziase cu două minute. Ceasul lui rămăsese în urmă. Iar acum nu știa cum își va putea recupera sora înainte de a fi observată și de a crea haos în jurul ei.
—-
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice