Se zice că, pe vremuri, trăia un om foarte-foarte sărac și extrem de nefericit din această cauză.
Și cum își ducea el zilele de pe o zi pe alta, a aflat că, într-un sat îndepărtat, trăia un vrăjitor foarte mare care îți putea da tot ce-ți doreai, inclusiv bogăție. Și-a făcut el socotelile că, dacă ar fi bogat, ar fi mult mai fericit și toate problemele lui ar dispărea fără urmă.
Astfel că, după un drum lung și obositor a ajuns la casa vrăjitorului și i-a spus of-ul. Acesta l-a ascultat plin de atenție și i-a pus doar următoarea întrebare: ce-mi dai în schimb?
– Ce aș putea să îți dau eu? Nu am nimic! a răspuns omul uimit.
– Te înșeli, a ripostat vrăjitorul încruntând sprâncenele, ai două brațe sănătoase și bune de muncă. Dă-mi mie unul dintre ele.
Omul s-a dat doi pași în spate strângându-și brațele la piept îngrozit.
– Nu-nu! Nu pot să fac asta, a îngăimat el. Am copii, am o soție iubitoare, cum am să-i mai îmbrățișez? Nu pot! Cere-mi altceva!
– Bine, atunci văd că ai două picioare sănătoase. Dă-mi mie unul!
– Nu-nu! strigă omul și mai îngrozit. Cum o să mai merg fără un picior?
– Ce nevoie ai de picioare, din moment ce vei merge cu trăsura?
– Nu-nu, am nevoie de ele! a răspuns din nou omul foarte hotărât.
– Bine, atunci îți mai fac doar o propunere. Și dacă nici pe aceasta nu o poți onora, nu am ce cu ce să te ajut. Dă-mi mie umbra ta!
Omul a rămas pe gânduri. Umbra nu-i folosea la nimic. Doar îl urma pretutindeni, ca un câine ascultător. Măcar așa avea un câștig de pe urma ei.
– Bine, a fost el de acord. Îți dau umbra mea în schimbul bogăției și unei vieți îmbelșugate.
– Așa să fie! a răspuns vrăjitorul ridicând bagheta și făcând câteva semne magice.
În acel moment omul a simțit cum ceva din ființa lui dispare și se risipește ca un fum și o tristețe necuprinsă îl înfășoară pe vecie. Nu a dat atenție, însă, și a ieșit repede din casa vraciului. Umbra a rămas chircită într-un colț, tristă și nefericită de târgul al cărui obiect fusese.
Afară se întunecase deja, așa că nu a putut să vadă dacă umbra se mai ținea după el sau nu. Dar nu și-a făcut probleme din acest motiv. Era mulțumit că urma să scape de sărăcie.
Când a ajuns acasă, i-a ieșit în cale soția:
– Uite, a exclamat ea fericită, am găsit în curte, pe când săpam să pun noii trandafiri, găleata asta cu bani. De-acum toate grijile noastre s-au dus!
Vrăjitorul se ținuse de cuvânt, dar omul nu se putea bucura. Simțea că ceva îi lipsește și nu știa ce. Sărăcia a dispărut curând din casa lui și belșugul i-a luat locul, apoi bunăstarea, apoi averea i-a crescut necontenit, până ce a ajuns să nu-i mai știe numărul.
Avea bani de-i întorcea cu lopata, mânca cele mai gustoase mâncăruri, dormea în cele mai diafane așternuturi, copiii și soția aveau cele mai alese veșminte, o mulțime de servitori erau mereu gata să-i îndeplinească cele mai mici dorințe.
Dar omul nostru nu era fericit. Simțea că îi lipsește ceva, fără a putea spune exact ce, și nu se putea bucura de avuția pe care atât și-o dorise. Mânca doar că trebuia, dormea greu și fără vise, simțea cum viața trece pe lângă el fără niciun scop. Orice își dorea se îndeplinea pe loc, ca prin magie, așa că nici nu mai făcea efortul de a-și dori ceva.
Mai mult chiar, în ultimul timp, ceva parcă se întâmpla în jurul lui. Mai întâi servitorii, apoi lumea de pe stradă și apoi, încetul cu încetul, tot orașul începuse să șușotească. Se răspândise vestea că nu avea umbră. Și, pentru că nu li se părea lucru curat, azi unul, mâine altul, prinseră să-l ocolească, iar servitorii să plece unul câte unul, până ce nimeni nu mai voia să lucreze în casa lui mare și îmbelșugată.
În cele din urmă, vestea a ajuns până la urechile soției care, înspăimântată, l-a pândit într-o zi cu soare și, dându-și seama că este purul adevăr, a hotărât să-l părăsească.
Era mai mult decât putea suporta omul nostru. A alergat într-un suflet înapoi la bătrânul vrăjitor și i-a căzut în genunchi rugându-l, cu lacrimi în ochi, să-și ia înapoi toată bogăția și să-i redea umbra.
– Păi la ce-ți folosește? l-a întrebat cu șiretenie bătrânul vraci.
– Nu știu, chiar n-am habar la ce a fost lăsată umbra pe pământ. Știu doar că, fără ea, sufletul meu nu-și găsește liniștea. Și, fără liniște și fără familia mea aproape, degeaba am toate avuțiile din lume.
– Vezi, dragul meu? i-a răspuns vrăjitorul ridicând degetul cu blândețe, când omul își dorește să câștige totul imediat, nemeritat și fără efort, își pierde sufletul și nu se mai poate bucura de tot ce-a obținut pe nedrept. Ți-ai învățat lecția! Mergi liniștit acasă! Umbra ta te va însoți.
În acel moment fruntea omului s-a înseninat. O senzație pe care nu o mai cunoscuse de ani de zile i-a îmbrățișat sufletul. O bucurie imensă și o ușurare de parcă ar fi scăpat de o grea povară au luat locul tristeții care îi ținuse companie prea mult timp. A plecat fericit spre căsuța lui modestă unde îl așteptau soția și copiii.
Și, după ani de muncă împreună cu toți ai lui, bunăstarea a revenit, iar căsuța simplă s-a transformat într-o casă mândră și plină de viață, căci a învățat să se bucure de ceea ce avea și să transmită bucuria de a trăi și altora. Și nu s-a mai întâmplat niciodată să simtă că trece viața pe lângă el fără rost.
Autor: Larisa Toader