Nu era nicio clipă de pierdut. Andrei se aștepta ca, dintr-o clipă într-alta, totul să se petreacă aidoma unui film Disney sau Nickelodeon: circulația mașinilor să fie întreruptă și haosul să se instaureze, stârnit de ființa neobișnuită, jumătate-om, jumătate-lup, care îndrăznea să țopăie nestingherită printre mașini. Așa că era pregătit să se folosească de corul de țipete pe care se aștepta să le audă dintr-un moment într-altul ca să o găsească.
Dar nimic nu se auzea. Intrase deja pe un bulevard larg, cu trei rânduri de mașini pe sens, unde traficul lejer, de Weekend, continua rapid, neperturbat de nimic.
“Unde putea fi?” continua să se întrebe băiatul nedumerit.
Pe trotuare, în lumina amurgului, în ciuda frigului mușcător, ici și colo câte un localnic zgribulit își plimba câinele căscând gura la vitrinele luminate. Nu păreau să fi văzut nimic neobișnuit!
Într-un colț, lângă parcarea din fața magazinului Eva, doi pensionari ieșiți cu nepoții la plimbare, păreau să discute foarte animați ultimele evenimente culturale.
Andrei ciuli urechile.
– … o nouă piesă pentru copii la Țăndărică… nu știu de ce iubesc copiii ăștia atâta vârcolacii da’ o să merg cu nepotul să o văd. Pare interesantă, îi ajunse la urechi.
– Da… râse al doilea. Pe vremea noastră erau la modă vampirii și Superman. Chiar dacă nu i-am văzut niciodată la teatru. Dar costumul fetei ăleia era tare reușit. Păcat ca n-am întrebat-o în ce piesă joacă, părea tare interesant, își dădu cu părerea și celălalt.
– Mă scuzați, interveni Andrei politicos, a trecut pe aici o fată “îmbrăcată” în vârcolac? Unde s-a dus? întrebă fără să-și poată reține nerăbdarea din voce.
Pensionarii îl cercetară de sus până jos, cu interes.
– A luat-o într-acolo, pe Mendeleev, către Ateneu, arătă unul dintre ei o străduță ce cobora prin spatele magazinului Eva.
– Mulțumesc, aruncă băiatul din mers și o zbughi în direcția arătată?
– Cum se numește piesa? Se joacă la Țăndărică, nu? strigă unul dintre moșnegi după el.
Andrei păru să nu fi auzit nimic, continuându-si alergarea până ce ieși din vizorul Moșilor. Apoi se opri să-și tragă sufletul întrebându-se pe unde să o apuce in continuare.
Pe cine să mai întrebe.
O voce subțirică îl făcu să se întoarcă rapid:
– Vai de capul meu! spunea vocea supărată. Bestia aia păroasă era gata-gata să mă strivească. De-abia am scăpat din calea ei.
– N-am mirosit-o eu la timp că o smotoceam de-i mergeau fulgii, mormăi o voce țâfnoasă din apropiere.
Băiatul nu înțelegea cine vorbea. Străduța întunecoasă cu becuri arse era luminată doar de argintul lunii, o lumină mult prea slabă mai ales pentru cineva venit recent de sub luminile strălucitoare ale bulevardului.
Apoi, pe gard, doi ochi luciră cu putere aproape vârându-l în sperieți. Și, uitându-se cu atenție in curte, printre barele de fier forjat ale gardului, zări un câine negru, proțăpit pe toate cele patru picioare ale sale, ce îl privea cu o atitudine amenințătoare.
Cine să fi vorbit oare? se întrebă băiatul nedumerit.
– Ce te uiți în curtea mea, urâtule? Vrei să furi ceva, ai? Îndrăznește numai, că o să vezi tu ce pățești! O să rămâi fără pantaloni!
– Așa! Așa! Sperie-l bine! Ce caută la noi? interveni tot mai războinic glasul subțire.
Și Andrei, fără să-și poată crede urechilor, înțelese că cei care vorbeau erau pisica și câinele. Și că-i spuneau răutăți.
La asta ajutase Prescurea primită de la Sfântul Petru! se gândi el mai lămurit acum. Dar oare animalele îl puteau înțelege?
– Scuzați-mă, domnule buldog…
Câinele se zburli:
– Buldog??? Pe cine faci tu buldog, măi pricăjitule? Află că sunt un Rotweiller dur, unul fioros care te poate face una cu pământul dacă mă mai faci buldog! Dacă vrei să știi,mă cheamă Nero! mârâi el privindu-l pieziș.
Andrei tăcu intimidat. Nero nu semăna deloc a rotweiller. Părea mai degrabă un mic buldog francez negru.
– Ăăă… domnule Nero, reluă el discuția încercând să nu-l supere, ați văzut trecând pe aici o fetiță jumătate-om jumătate-lup?
Dar câinele era atât de indignat de jignirea adusă, încât îi întoarse coada fără să mai catadicsească să-i răspundă.
Din fericire, pisica de pe gard fu mai binevoitoare:
-Dac-am văzut-o??? Era cât pe ce să mă jumulească bine! De-abia am scăpat cu fuga! Bestia! exclamă și începu să-si lingă lăbuțele de parcă ar fi vrut să-si aranjeze blana. Nu părea, însă, câtuși de puțin jumulită.
Andrei o luă din nou la goană uitând să mai mulțumească și fără să mai asculte cuvintele jignitoare pe care le mormăia buldogul la adresa lui. Căci, fie că se identifica drept rotweiller sau nu, era totuși doar un mic buldog francez de culoare neagră și nu părea prea fioros.
Viața, însă, ne demonstrează adesea că ajutorul ne poate veni de la cele mai neobișnuite și mărunte făpturi.
—-
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice