Dacă ați citit cartea “Fifi, o fantomă răsfățată”, probabil că v-ați întrebat cum este această poveste pe care bunica Ecaterina i-o spunea adesea nepotului preferat: “Stamate cel viteaz”.🙃
Ei bine, povestea suna cam așa:
Cu câteva sute de ani în urmă, în Muntenia, trăia un băiețandru dezghețat și voinic, pripășit nu se știe cum pe la Mănăstirea Cozia.
De unde apăruse nu știa nimeni. Nici măcar el nu putea spune. Crescuse mai mult din mila străinilor și colindase, desculț și murdar, cu ciulini în tălpi și plete încâlcite, până ajunsese la poarta sfintei mănăstiri. Știa doar că îl chema Stamate.
Privirea lui deschisă și voioșia ce se oglindea în ochii lui albaștri îi mișcaseră pe sfinții părinți și aceștia, cu voia starețului, îl adăpostiră în mănăstire.
Îl îmbăiară, îi dădură straie noi și o chilie curată în care să doarmă. Băiatul dormi neîntors, trei zile și trei nopți ca unul ce bătuse cale lungă, dar după ce se trezi, înțelese că a nimerit într-un loc cu oameni buni și prinse să-și arate recunoștința ajutând la muncile din mănăstire.
Era săritor, mereu vesel și foarte harnic, așa că, în curând, călugării îl îndrăgiră.
Socotind să-l facă unul de-al lor, îl dădură la școala mănăstirii și îl învățară taina slovelor latinești și a celor slavone, dar și a măiestriei caligrafice, mereu de folos la scrierea letopisețelor și a sfintelor cărți bisericești.
Anii au trecut și băiatul a crescut ca din apă, făcându-se tot mai mare și mai vânjos. Truda zilnică, fizică și spirituală, îi întărise trupul și mintea.
La zilele de mari sărbători și praznice, când se aduna lumea la biserică, femeile și fetele îl sorbeau din ochi pe tânărul chipeș în straie negre ce îi acopereau, cu greu, albeața chipului și pletele aurii.
Știa mai multa carte decât alți tineri de vârsta lui, cânta ca un înger și vorbea cu o voce caldă și blajină care îți tămăduia sufletul.
Cu un singur lucru nu se împăcase defel Stamate al nostru: scrierea caligrafică. Când primea sarcina să ajute in cancelaria mănăstirii îi venea să se ducă pe pustii.
Mai cu sârg ar fi curățat cartofii ori ar fi țesălat caii decât să stea potolit pe un scaun, în chilia întunecoasă, în fum de tămâie și lumina palida a lumânărilor.
Se învățase cu viața din mănăstire și o aprecia, ca unul care știuse, de mic copil, ce însemna să umble singur printre străini, fără să-i pese nimănui de el.
Însă câteodată, citind viețile sfinților, ori ascultând câte o poveste despre războinici neînfricați, în suflet îi creștea o dorință netăgăduită de a vedea lumea și de a-și încerca vrednicia în isprăvi de vitejie.
În sufletul lui se dădea o luptă neîntreruptă între recunoștința față de mărinimia sfinților părinți și dorința aprigă de a pleca să cunoască lumea.
Mult nu mai avea până ce urma să fie hirotonisit și încă nu știa ce va face.
Până ce o întâmplare neașteptată puse capăt nehotărârii lui și îl ajută să aleagă.
Va urma!
Autor: Larisa Toader