Demult tare, într-o împărăție îndepărtată, trăia un popor de oameni harnici și plini de viața.
Erau oameni ca mine și ca tine, de toate vârstele, veseli și triști, urâți și frumoși, mai harnici sau mai leneși, după firea și nevoile fiecăruia.
Erau însă diferiți de oamenii obișnuiți printr-un lucru de mirare: aveau cozi.
Da, ați înțeles bine.
Fiecare om din regat era mândrul posesor al unei cozi ce atârna regulamentar la capătul spinării.
Erau cozi de toate mărimile, formele și culorile.
Cozi mari și stufoase ca de vulpe, cozi mici și firave ca de hamsteri, cozi lungi și elegante aidoma celor de pisică, ori scurte ca de urs. Cu cât coada posesorului era mai lungă și mai stufoasă, cu atât acesta pășea mai țantoș, unduindu-și cu încredere podoaba îmblănită.
De cele mai multe ori, culoarea parului de pe cap se regăsea si in cea a cozii. Se întampla uneori, însă, ca o coadă să fie de o culoare total diferită de podoaba capilară, la naștere. Atunci norocosul era admirat și invidiat deopotrivă, iar dacă acest lucru se menținea și la maturitate, proprietarul ei devenea un om de vaza in regat.
Cozile erau foarte importante. Exprimau sentimente, emoții, supărări. Exact așa cum la oamenii obișnuiți fața exprimă toate trăirile prin expresia ei.
Pentru fiecare cetățean prezența cozii sale era extrem de importantă. Încă de dinaintea nașterii se făceau preziceri in legătura cu felul in care aceasta va arată, iar viitoarele mame făcea eforturi ca pruncul ce se va naște sa beneficieze de o podoaba cât mai frumoasa: mergeau la vraci și vrăjitoare, beau licori cu fire de blana cât mai lungi, suportau masaje și poțiuni magice, mai pe scurt, făceau tot ce le învățau babele și șarlatanii, doar-doar vor avea un copil dotat cu o coadă cat mai lunga si mai stufoasa. Acesta era un etalon de viitoare frumusețe și bogăție. Si ce mama nu și le dorește pentru copilul ei?
Așa credeau locuitorii ca este normal și bine. Nicio clipă nu ar fi crezut ca regatul lor este unic in acest fel. Pentru ca niciodată nu se născuse in tara lor vreun copil fără coada.
Pana într-o zi.
Când micuțul Alfred s-a născut, moașa a scos un răcnet, mai-mai sa scape copilul din brațe de spaimă. Pruncul nu avea nici un petec de coadă, era mic si rozaliu cu un fund perfect rotund si fără nicio protuberanță. Sărmana mamă a început sa plângă cu lacrimi amare când si-a văzut copilul. Îl credea blestemat de zei si de soarta. Cu toate astea l-a iubit si a decis sa-l protejeze cu orice preț.
Familia in care se născuse micul “monstruleț” era înstărită si plină de vază. Dacă s-ar fi aflat de blestemul ce căzuse pe coada lor, lumea i-ar fi ocolit ca pe ciumați. Așa ca au făcut ceea ce oricine altcineva ar fi făcut in locul lor: au ascuns adevarul.
Moașa a fost plătită regește ca sa-si țină gura, iar sărmana mama si-a tuns pletele lungi si, din ele, i-a cusut pruncului o codiță aurie si stufoasa pe care a prins-o bine de o pereche de pantalonași pe care micuțul nu-i dădea jos decât la baie.
Astfel, când rudele curioase au venit sa vadă băiețelul, mama emoționată le-a putut arată o codița încântătoare.
Singurii care știau adevarul, pe lângă părinții copilului și moașă, erau doica si bătrânul înțelept al orașului, cel care avea grijă ca toți locuitorii nou-născuți sa fie trecuți in Marele Catastif. Bătrânul a fost singurul care a remarcat că băiețelul nu avea o coada reala, dar a tăcut si l-a notat in registru.
Apoi l-a luat pe tatăl copilului deoparte si i-a spus:
– Știu ce încerci sa ascunzi de restul lumii si bine faci. Oamenii pot fi prosti si răutăcioși. Dar ține minte: darurile sau necazurile pe care le primim pot fi o binecuvântare sau un blestem. Doar de noi depinde dacă ne lăsam abătuți sub povara lor, ori luptam sa le transformam in avantaje. Ai grijă de copil! Va veni momentul când faptul ca nu este ca noi va aduce binecuvântarea asupra casei si a țării sale.
Tatăl nu a răspuns nimic. Doar a dat din cap supus, știind acum ca înțeleptul ii cunoaște secretul si îl încurajează sa lupte pentru fiul sau. Toată ciuda împotriva copilului si a soției i s-a risipit.
Zilele au trecut, s-au făcut luni, apoi ani, apoi zeci de ani. Băiețelul creștea ca din apa, se făcea tot mai înalt și mai chipeș, parul blond ii strălucea ca rupt din soare iar genele lungi și negre, de fata, umbreau cei mai frumoși ochi albaștri. Fetele se păruiau doar pentru o privire de-a lui. Graiul ii era cald și blând, privirea gravă și înțeleaptă. Era însă timid peste măsura, in preajma oamenilor se rușina și fugea sa se vâre in cel mai ascuns cotlon.
Crescuse mai mult singur, înconjurat cu toată grija și dragostea de părinți. Secretul pe care îl ducea cu el încă de când deschisese ochii asupra lumii atârna atât de greu de parcă ar fi carat pietre de moara in spate.
De atâtea ori i se repetase ca trebuie sa-și ascundă lipsa cozii, încât fugea mereu din calea oamenilor, fie ca erau de vârsta lui sau nu. Și, chiar dacă fetele suspinau adesea la vederea lui și nu știau ce sa mai facă sa-i iasă in cale, Alfred prefera sa pună o distanța cât mai mare între el și ele și sa se facă nevăzut imediat ce se iveau, lăsându-le mereu neconsolate.
Cu toate astea, secretul începuse sa iasă la iveală.
Mai întâi fusese un zvon. Apoi câteva cuvinte aruncate de bătrâna moașa la o petrecere, in ciuda micii averi pe care o dobândise pentru pastrarea secretului. Apoi zvonul se transformare in bârfe și vorbe de clacă spuse pe la șezători, ca, în cele din urma, băiatul sa nu mai poată face un pas fără sa fie urmărit de priviri curioase care cercetau fiecare bucățică din coada lui stufoasa ce părea sa atârne fără viață la spate.
Când flăcăul împlini 20 de ani, rumoarea despre absenta cozii sale împânzise deja orașul. Se vorbea în șoaptă, se făceau planuri de demascare, însă nimeni nu îndrăznise încă sa le pună in practica.
Tânărul era voinic cât un urs, înalt ca un paltin și priceput la lupta corp la corp ca un zmeu.
Bătrânul său tata ii adusese cei mai buni dascăli, apoi cei mai buni profesori de arme, astfel încât sa fie pregătit cât mai bine pentru lupta pe care avea sa o ducă cu viața.
Zvonurile însă îl îngrijorau, astfel ca, într-o bună zi își luă inima-n dinți si porni sa vorbească iar cu bătrânul înțelept al orașului. Nu-l mai vizitase de la înscrierea copilului in Marele Catastif, dar îl știa ca pe un om bun si sfătuitor fără pereche, cu siguranța ii va da un sfat bun, se gândi el, ciocănind la imensa ușă de stejar.
Înțeleptul era acasă. Auzise si el zvonurile despre tânărul fără coada si socotea ca a venit momentul sa-l întâlnească. Vizita tatălui îl scutise de un drum.
Cu atenție sporită asculta îngrijorările părintelui apoi, ridicându-se oftând de greutatea anilor pe care-i căra în spate, deschise o tainiță din lemn și scoase cu grija un glob mare si albastru.
– Acesta este pământul, ii explica el părintelui, dând un bobârnac care invarti globul rapid.
Tatăl îl privea neîncrezător. Din moși strămoși se știa în ținut ca pământul era plat și rotund, ca o tipsie din pământ, înconjurat de ape albastre. Nu avea cum sa fie rotund, își spuse. Însă nu îndrăzni sa-l contrazică pe înțelept.
– Noi suntem aici, continua acesta, arătând cu degetul o insula impunătoare, pierdută in largul oceanului. Dar nu suntem singuri, împreună alcătuim doar o picătura din oceanul de civilizații. Totuși suntem singurii oameni cu coada din lume, mai spuse el in șoaptă, după ce deschise si închise ușa ca sa se asigure ca nu asculta nimeni. In celelalte ținuturi, nimeni nu are coada, noi am fi priviți cu neîncredere si curiozitate ca niște monștri, mai zise el. Însă fiul tău este diferit. El a primit privilegiul de a străbate lumea pentru a vedea cum trăiesc si alții. E momentul sa plece.
Tatăl tresari, apoi ridicându-se de pe scaun, dădu sa se împotrivească.
– In câteva zile va fi prea târziu, continuă înțeleptul făcându-i semn să se așeze la loc. Zvonul despre fiul tău va ajunge în curând la curtea regelui si acesta va dori sa-l vadă, ca pe o curiozitate. Va fi prins in captivitate ca o fiara sălbatică si nu va mai avea scăpare, murmura cu amărăciune bătrânul înțelept.
Tatăl tresari. Ceva din glasul bătrânului îl nedumeri si, înainte de a-si da seama, zări coada stufoasa a bătrânului. Atârna la fel de inerta ca cea a fiului sau. In mintea lui se făcu lumina. Își aminti zvonurile care circulaseră un timp pe socoteala înțeleptului si care îl făcuseră sa se închidă singur cu cărțile lui, fără o soție sau copii.
Bătrânul era la fel ca băiatul lui. Nu avea coada. Iar dacă un om cu o asemenea înțelepciune, un adevărat conducator al orașului, nu putea scapă de gurile rele, ce soarta îl aștepta oare pe fiul lui? își spuse cu un nod în gât.
Brusc, se hotărî.
− Ce trebuie sa fac? întrebă el grăbit.
− Cât vezi cu ochii în jurul nostru, întinderea nesfârșită de pământ care ne înconjoară este, la rândul ei, mărginită de ape albastre și neprietenoase. Ca să părăsim ținutul, trebuie să zburăm ca păsările sau să înotăm ca peștii. Altă cale nu există.
Bătrânul se îndreptă fără grabă spre un cufăr din lemn, cu capacul boltit și îl deschise. Din el se revărsă un munte de mătase albastră. Apoi continuă cu voce obosită.
− Când am ajuns în această țară minunată, cu zeci de ani în urmă, eram un tânăr înalt și chipeș… exact ca fiul tău. Balonul cu care plecasem din ținutul meu să colind lumea, s-a rupt în fâșii deasupra acestui ținut, aruncându-mă în apa mică de pe țărm. Cu greu am reușit să mă salvez. Acum, după 20 de ani, pentru mine a sosit momentul să mă întorc acasă, în patria mea. Îl voi lua pe fiul tău cu mine. Va vedea lumea și, peste ani, când va fi pregătit, se va putea întoarce acasă. Lumea se schimbă. Ceea ce acum poate părea greșit, peste ani va părea normal.
Profețiile bătrânului înțelept se îndeplineau adesea. Mai liniștit acum, tatăl se ridică de pe scaun, strânse mâna bătrânului și întrebă doar atât:
− Când să fie gata?
− Peste 3 zile vom pleca. Să fie aici în zorii zilei! Răspunse bătrânul îndesând la loc în cufăr pânza din care urma să alcătuiască viitorul balon de aer cald.
***
Cele 3 zile trecuseră ca vântul și ca gândul. Îngrijorat de împotrivirea pe care urma să o întâmpine din partea soției, tatăl lui Alfred avusese surpriza ca aceasta, cu ochii roșii de plâns, să-l roage să găsească o soluție pentru a-l salva pe fiul lor de vorbele rele care se întețiseră în ultimul timp, aidoma furtunilor izbucnite cu furie pe o mare tot timpul amenințătoare.
La auzul planului făcut de înțelept, femeia își șterse lacrimile și, fără un cuvânt, se apucă să-i facă băiatului bagajul. Mai bine să-l știe sănătos într-o lume străină, decât pe pragul casei, nefericit și supus amenințărilor de tot soiul.
În marea piață a orașului se strânsese lumea ca la urs. Mari și mici, copii, părinți și bunici se strânseseră cu toții să-și ia rămas bun de la bătrânul înțelept care anunțase că va porni în zbor spre tărâmul lui de baștină, luându-l cu el pe tânărul Alfred să îi fie de ajutor pe drum. Puțini erau cei care își mai aminteau de sosirea lui, cu ani în urmă. Deși îl priviseră mai întâi cu neîncredere, odată cu trecerea anilor îl acceptaseră pentru cuvintele lui pline de bunăvoință și sfaturile înțelepte, în ciuda bârfelor care circulaseră pe socoteala lui cu ani în urmă și pe care, în prezent, nimeni nu mai părea să le bage în seamă.
Îmbrăcat în haine curate, cu coada lui aurie atârnând la baza pantalonilor, Alfred îl ajuta necontenit. Se urcaseră amândoi în coșul pe care era sprijinit balonul construit din fâșii de mătase și îmbrăcat într-o plasă din fire lungi și dese. O funie groasă, cât mâna, încă ținea la pământ balonul ce continua să se umfle văzând cu ochii, de la aerul cald ce era pompat încontinuu în el. Încă puțin și va fi rotund și plin, își spuse bătrânul cercetându-l cu mâna.
Apoi va putea să desfacă otgonul ce îl ținea de pământ și să se ridice spre cer. Micuța cârmă din lemn pe care o adăugase urma să-i ajute să dirijeze balonul spre ținuturile natale, își mai spuse bătrânul deschizând o busolă cu lumină aurie. În acel moment, de la înălțimea balonului cât o clădire cu două etaje de înalt, văzu un nor de preaf ce se apropia cu repeziciune. Și înțelese rapid ce era. Cu o viteză de care nu ai fi putut crede în stare un bătrân împovărat de ani, smulse de jos toporișca cu care tăiaseră surcele pentru foc și, repezindu-se spre odgonul gros împletit în șase, cu o lovitură îl despică în două. Eliberat de funia ce-l țintuise la pământ, balonul se repezi în sus ca un mânz scăpat din ham și o porni vitejește spre înaltul cerului.
Cei doi călători mai apucară doar să vadă un grup amenințător, călare pe cai repezi, cum se oprește în loc nehotărât la vederea balonului albastru. Apoi cum o ploaie de săgeți zboară spre ei, fără să-i poată ajunge. Plecaseră la timp. Doar câteva clipe dacă mai întârziau, și Alfred ar fi ajuns o curiozitate la curtea împăratului.
Câteva zile trecuseră de când se aflau în balon. Bătrânul manevra balonul cu îndemânare. Ajunseseră deja deasupra norilor. Dedesubt se vedeau țarinile îngrijite, ogoarele pline de bucate și holdele aurii. Apoi veni rândul pădurilor verzi și a codrilor întunecați, urmară crestele albe al munților și, puțin mai târziu, plajele aurii. O întindere nesfârsită de apă urmă. Pretutindeni doar ape albastre, întretăiate din loc în loc de mici vapoare și insulițe încărcate cu verdeață.
Cu ochii larg deschiși și gura căscată de mirare, Alfred urmărea totul fără să se sature. Tot ce vedea era atât de uimitor și neobișnuit încât își dorea ca fascinanta lor călătorie să nu se mai termine. Îl îndrăgise pe bătrân, în special de când acesta, după ce dispăruse din văzul localnicilor, cu o mișcare hotărâta își smulsese propria coadă falsă și o aruncase în coșul balonului cu o mișcare sigură, spunând:
− Nu mai avem nevoie de astea!
Alfred nu spusese nimic, dar făcuse la fel. Odată cu coada falsă se simți brusc eliberat. În sfârșit putea fi el însuși. Timiditatea îi dispăruse cu totul și nu mai contenea cu întrebările. Cu un surâs, bătrânul i le explica pe toate pe rând, încântat de curiozitatea tânărului său învățăcel.
În cele din urmă, după zile întregi în care pe sub balon continuau să se zărească doar întinderi nesfârșite de apă albastră, în cele din urmă pământul începu să se zărească, mai întâi câteva plaje pustii, apoi păduri și, în cele din urmă, ajuseră deasupra unui oraș mare. Era și timpul. Balonul se desumflase ca o gogoașă spartă și mult nu mai avea până ce ar fi căzut la pâmânt.
Cu ultimele puteri, bătrânul îl cârmi spre centrul orașului și, lăsându-se ușor în jos, ateriză cu grijă în fața mulțimii de gură-cască ce se adunase în piață.
Pe dată doi străjeri cu sulițe și coifuri ascuțite se desprinseră din gloată și, până să apuce călătorii noștri să se dezmeticească bine după dura lovitură cu pământul, se pomeniră cu două sulițe ascuțite in coaste.
– Nu mișca! țipă unul dintre ei cu voce ascuțită de fată!
– Ridicați-vă încet! tună apoi și o voce bărbătească. Ce să facem cu ei? întrebă întorcându-se spre însoțitorul său. Le facem niște “butoniere” în burtă, ce zici? el hlizi el.
– Să n-avem necazuri pe urmă! Hai mai bine să-i ducem la Mai-Marele cetății! Și dacă încearcă să fugă le facem câte o gaură în spate, răspunse aceeași voce de fată, ținându-i isonul.
Apoi, ridicând sulița ușor, se răsti la călători:
– Ridicați-vă încet si haideți cu noi!
– Și fără mișcări bruște, altfel… completă însoțitorul ușor rotindu-și arma, amenințător.
Fără să spună un cuvânt, călătorii noștri se ridicară în picioare și prinseră să-si scuture veștmintele de pulberea drumului.
– Haideți, îi împinse de la spate soldatul cu voce ascuțită fără să le mai dea răgaz si o porniră spre palatul ale cărui porți scânteiau în lumina soarelui de după-amiază.
În urma lor se formă un alai ce creștea cu fiecare clipă până ce, in cele din urmă, toată lumea din piață se luă după ei.
Era un vălmășag și un vuiet de-ai fi zis că năvălesc migratorii, nu altceva. Norocoșij care asistaseră la sosirea celor doi călători povesteau plini de îngâmfare cum văzuseră uriașă pasare albastră ce adusese cu sine pe cei doi străini, spunând că, de bună-seamă, aceștia erau doi vrăjitori nemaipomeniți din moment ce se puteau lua la întrecere cu păsările in zbor.
Alții vorbeau despre măiestria cu care fusese strunită uriașă mașinărie de zburat și despre frumusețea tânărului ce coborâse din ea, ba și despre pletele sure și înțelepciunea din ochii celui mai vârstnic.
Astfel povestea se rostogolea din om in om până ce ajunse tot mai mare și mai gogonată la urechile Marelui Dregător al orașului.
Acesta, plin de curiozitate, ii aștepta cu întreaga curte in sala cea mare a palatului.
Deși acoperit încă de pulberea adunată odată cu aterizarea în piata cea mare a cetății și împuns de la spate de cei doi străjeri, bătrânul călător mergea cu pași măsurați și capul drept, urmat îndeaproape de învățăcelul lui. Acesta nu se mai sătura privind în jur la casele mărețe și străzile pavate cu piatră cubică. Totul era atât de diferit de cetatea din care plecaseră!
Cei doi călători tocmai intraseră in sala mare și, înainte de a se înclina în fața Marelui Dregător al cetății, ceva extraordinar se întâmplă: o femei căruntă îmbrăcată în straie de mare preț se apropie de străini ațintimdu-l cu privirea pe cel mai în vârsta și șopti:
– Charles?
– Ema! răspunse el cu ochii în lacrimi și întinse mâna către ea.
Fără sa facă o mișcare, femeia duse mâna la piept și alunecă leșinată pe podeaua rece de marmură.
Era soția bătrânului.
Nu mult după aceea, în cetate se răspândi vestea că bătrânul sosit cu balonul era nimeni altul decât cumnatul Marelui Dregător, cel pe care soția si copiii îl credeau mort de mai bine de 20 de ani.
Bucuria le-a fost nemăsurată iar petrecerea de bun-venit dată de Mai-Marele Cetății a durat trei zile și trei nopți. Bătrânul ii fusese cel mai bun prieten si se bucura sincer sa-l regăsească.
***
Zece ani au trecut în liniște și bucurii pentru eroii noștri.
Bătrânul își regăsise familia greu-încercată și prietenii.
Iar Alfred devenise de nerecunoscut. Băiatul timid si retras dispăruse cu totul lăsând în locul lui un tânăr deschis și vesel care-și făcuse rapid o mulțime de prieteni.
Se însurase, avea o slujbă bine plătită și o doi copii. Câteodată, însă, se gândea cu nostalgie și dor la familia lăsată în urmă. Ar fi mers să-i viziteze dar știa că acest lucru nu era posibil.
Și totuși, uneori, soarta poate fi atât de schimbătoare!
Într-una din zile, pe când se pregăteau de Marele Bâlci care urma să ocupe piața cetății pentru o săptămână, Alfred auzi un strigăt ce-i zburli părul în cap:
– Haideți, oameni buni! Veniți să vedeți ce n-ați mai văzut! O familie de oameni cu coadă! Doar un bănuț și veți vedea una dintre cele mai mari minuni ale lumii!
Alfred se aplecă peste marginea geamului și privi îngrozit: într-o cușcă mare, ca pentru sălbăticiuni, stăteau înghesuiți doi adulți și un copil cu priviri rătăcite. Prin zdrențele care le acopereau cu greu goliciunea se zăreau vânătăi și răni adânci. La spate, prin turul pantalonilor zdrențuiți atârnau cele mai stufoase cozi pe care le văzuse Alfred în tinerețea lui, semn că posesorii lor fuseseră oameni de vază.
Într-un suflet alergă tânărul la bătrânul înțelept și îi povesti tot, iar acesta porunci sa-i fie aduși saltimbancii în marea sală și, după ce-i privi cu atenție pe cei trei oameni cu coadă, ii propuse stăpânului lor să-i cumpere.
Acesta mai întâi se codi, dar apoi, văzând uriașa pungă cu galbeni pe care urma să o primească, se învoi numaidecât.
– Încă ceva, spuse bătrânul, înainte de a-i da banii, trebuie sa-mi spui de unde ai robii ăștia nemaipomeniți.
– I-am cumpărat din portul de pe malul oceanului. Erau acolo o sumedenie, am auzit că provin dintr-o insulă sălbatică pierdută în largul oceanului, răspunse rapid stăpânul bâlciului înhățând lacom punga de galbeni și ieși grăbit sa-și vadă de treburi.
Plin de nerăbdare, Alfred se apropie de cei trei prizonieri și-i întrebă pe limba lor:
– Cine sunteți și cum ați ajuns aici?
Prizonierul tresări, privindu-i cercetător, apoi le întoarse coada cu mândrie, fără sa răspundă.
Bătrânul interveni.
– Deși am plătit bani buni pentru voi, veți fi liberi, veți primi o locuință și ajutor să vă întoarceți acasă. Dar trebuie să aflăm ce s-a întâmplat cu insula voastră. Este locul de baștină al lui și trebuie să știe ce a pățit familia lui.
În acel moment, femeia cu coadă ridică ochii spre ei și, după ce ii cercetă cu privirea cu atenție, puse doar o întrebare:
– Tu ești Alfred?
Tânărul aprobă din cap, emoționat. Și atunci, cu lacrimile șiroind pe obraji, femeia care nu era alta decât una dintre puținele lui tovarășe de joacă din copilărie, ii povesti cum, cu mai mult de cinci ani în urmă eșuase pe insula lor o corabie. Toată suflarea din sat venise să se minuneze la vederea oamenilor fără coadă și mulți își amintiseră de zvonurile despre existența unor asemenea vietăți.
Marinarii eșuați pe insulă păreau veseli si prietenoși. Cu ajutorul locuitorilor reușiseră să-și repare corabia rapid. Ba chiar, unii rămăseseră pe țărm si se căsătoriseră cu femeile din insulă. Încetul cu încetul apăruseră tot mai mulți copii fără coadă. Chiar dacă nu erau văzuți cu ochi buni, începuseră sa fie acceptați.
Dar totul se schimbase aproape peste noapte.
Cu un an în urmă, corabia cu marinari se întorsese și în loc de darurile de mulțumire promise, revenise împreună cu o flotă întreagă, cu arme moderne și pirați nemiloși.
Luaseră cu asalt insula și pe locuitorii ei, ii nimiciseră pe toți cei care le stăteau in cale, iar pe femeile și copiii care avea coadă îi făcuseră robi și, luându-i pe corăbii, îi vânduseră ca pe vite în toate părțile lumii.
Rămăseseră pe insulă doar familiile mixte și robii folosiți la munca cea mai de jos. Împăratul a fost răsturnat și in locul lui fusese înscăunat una dintre căpeteniile piraților.
– Și părinții mei? șopti Alfred îngrozit de tot ce auzea.
Femeia ridică din umeri.
– Toți bătrânii au rămas pe insulă, sub stăpânirea invadatorilor. Sunt considerați prea slabi să muncească, doar niște guri in plus de hrănit.
Năuc, tânărul se așeză pe un scaun ținându-se cu mâinile de cap. Un gând își făcea simțită prezența tot mai mult: trebuia sa se întoarcă și să-și salveze insula de la distrugere.
Bătrânul îi ghici gândul.
– Vino cu mine, spuse punând mâna pe umărul lui cu fermitate. De când ne-am întors, am lucrat neîncetat la o pasăre cu corp de metal care să ne ducă înapoi, în zbor, într-o singură noapte, mai spuse făcându-i semn să-l urmeze. Primele zboruri au fost pline de succes. E vremea să te întorci acasă! Vom face mai multe drumuri, în mai multe nopți, cărând provizii și arme. Cetatea in care am locuit mai bine de 20 de ani, nu are niciun secret pentru mine. Împreuna ii vom învinge pe pirați.
Și așa a fost.
Pasărea de metal i-a depus în aceeași noaptea pe insula in care nicio luminiță nu mai trăda prezenta vechilor locuitori.
Multe nopți bătrânul a făcut zboruri lungi între cele două Cetăți, cărând arme, provizii si ajutoare. Ca unul care condusese orașul ani în șir, cunoștea de minune încrengătura de tuneluri ce străbăteau insula in lung si-n lat, pe sub pământ. Și nu mică le-a fost mirarea să regăsească în subteran comunități întregi fugite din calea năvălitorilor. Era limpede că aveau nevoie de un conducător, iar Alfred era mai potrivit ca nimeni altul.
Luni întregi, împreună cu armata lui improvizată, i-a hărțuit pe pirați fără sa se arate, pana ce aceștia ajunseseră să se teamă și de umbra lor, povestind cum umblă duhuri necurate noapte de noapte.
Și când a venit o nouă corabie, iar pirații s-au îndreptat cu forțe proaspete spre cetatea veche, au fost întâmpinați cu bubuieli de tun si răpăituri de puști până ce au fost nevoiți să-și scape zilele cu fuga.
Învingători, vechii locuitori ai insulei n-au mai ținut cont că Alfred nu avea coadă și l-au ales conducator al cetății.
Iar când pacea s-a instaurat pentru totdeauna pe întreaga insula și Alfred a devenit regele ei, a avut o surpriză colosală: cel de-al treilea copil al lui, o fetiță, s-a născut cu o mândrețe de coadă stufoasă, spre bucuria bunicilor care mureau de dragul ei.
Din acel moment, a avea sau a nu avea coada nu a mai fost o povară pentru nimeni.
…Și nimeni nu a mai fost alungat pentru vina de a se fi născut diferit.
Octombrie 2024, autor Larisa Toader