Se spune că demult, într-un sat de la poalele munților, locuia o femeie bătrână-bătrână cu nas coroiat și priviri întunecate. Se zicea că era o vrăjitoare. Ce-i drept, pe nasul ei ascuțit trona un neg de toată frumusețea, dovadă clară că se ocupa cu vrăjitoria, spuneau gurile rele.
Dacă era așa ori ba, nu se știa cu adevărat, căci nu se găsise încă nimeni care să-i calce pragul și să-i tulbure obiceiurile. Până într-o zi.
În același sat, trăia o fată frumoasă-frumoasă de la soare te-ai fi putut uita, dar la ea ba, vorba zicătorii. Însă teribil de năzuroasă.
Deja i se urcase la cap că era cea mai cea din sat și nu se mai uita nici cât negru sub unghie la flăcăii din jur, visa un fecior de împărat sau cel puțin de deputat care să vină să o ia pe calul lui fermecat (ori într-un Rolls Royce decapotabil, nu era chiar așa de pretențioasă) și să o ducă în palatul lui unde o va pune la icoană ca pe un odor de mare preț și vor trăi fericiți fără să îmbătrânească vreodată.
Văzând flăcăii din sat ce gărgăuni îi umblau prin cap, unul după altul au încetat să-i mai țină calea când mergea la fântână sau când ieșea la portiță, pe înserat și s-au îndreptat, pe rând, către fete cu picioarele pe pământ și minte la cap, lăsând-o pe frumoasa satului să împletească albă și mândră cosiță.
Văzând fata, Ileana o chema, că flăcăii încep să o ocolească, ba chiar unii dintre ei își iau picioarele la spinare imediat ce o văd de zici că au dat nas în nas cu un căpcăun mâncător de oameni, nu cu o Cosânzeană, de la un timp s-a luat de gânduri.
Și tot gândindu-se ea, zile și nopți întregi (că nu prea o ducea mintea), a înțeles în cele din urmă adevărul gol-goluț: era vrăjită!
Ba mai mult de atât, îi erau cununiile legate. Altcum nu putea fi, prea puneau mâna toate urâtele din jur pe cei mai chipeși flăcăi din satele dimprejur, în timp ce ea încă își aștepta ursitul.
Așa că, după alte câteva nopți și zile de gândire (v-am spus deja că nu era prea deșteaptă) s-a hotărât să se ducă la o vrăjitoare să afle ce e cu ea, de nu se mai mărită. Și-a luat inima-n dinți și o curcă în traistă și a pornit spre casa bătrânei.
Aceasta trebăluia prin curte cu privirile-i umbrite de o broboadă neagră.
-Saru’ mâna, baba Veta! a strigat Ileana cu îndrăzneală de la poartă.
-Ce-ai spus? s-a răstit femeia la ea punând mâna pâlnie la ureche și aruncându-i o privire ce te tăia precum securea.
Fata, proastă-proastă, dar tot a simțit că o trece un fier ars prin inimă și că încep să-i tremure genunchii.
-Săru’ mâna, nană Veta, a reluat ea cu voce tremurată, pot să intru?
Mai îmbunată acum, bătrâna i-a deschis ușa cu o căutătură aspră.
– Ce vrei? a întrebat fără s-o poftească înăuntru.
S-a uitat Ileana în jur să fie sigură că nu ascultă nimeni, apoi s-a apucat și i-a spus tot oful ei. Cum ea crede că îi sunt cununiile legate și a venit să o ajute.
Femeie deșteaptă, baba Veta a înțeles numaidecât cum stau lucrurile.
-Te ajut, cum de nu? a răspuns ea, mângâind cu privirea curca ce-și scosese capul curioasă din traista fetei. Intră în casă și le vom pune pe toate la cale. Numai că asta e treabă grea, ca o fată frumoasă ca tine să aibă cununiile legate trebuie să treacă mult timp până blestemul poate fi dezlegat. Și trebuie multă muncă.
Fetei i-a sărit inima din piept de spaimă.
– Fac orice, a spus ea grăbită, îți plătesc oricât, doar ajută-mă! s-a rugat din nou.
-Bine-bine, i-o tăie baba uscurt. “Vorba multă, sărăcia omului”! De mâine să vii la mine în fiecare dimineață cu o bucată de hârtie și să scrii ce îți dau eu. Doar scriind totul cu mâna ta vei învinge blestemul.
Ileana a privit-o înfricoșată. Scrisul și cititul erau lucruri pe care le făcea anevoie, dar, pentru că nu avea încotro, se învoi.
A doua zi de dimineață, încurajată la gândul că va scăpa în curând de blestemul care îi amăra sufletul, plecă spre curtea bătrânei. Aceasta o aștepta în curte, la umbră. Citea dintr-o carte mare, cu foi groase.
-Poftim, scrie asta, este o poveste cu un descântec tare puternic care o să te ajute, îi spuse ea punându-i în față cartea.
Fără să spună nimic, fata se așeză pe scaun, scoase bucata de hârtie și începu să scrie din carte. Scria anevoie, opintindu-se parcă la fiecare literă.
Pe vremea aia fetele de la țară nu prea erau bune prietene cu învățătura.
În cele din urmă isprăvi de scris cu mare greutate. Gâfâia de ai fi zis că până atunci cărase numai pietre de moară în spate. În povestea pe care o scrisese era vorba despre o copilă frumoasă și nefericită.
Ileana o citi cu atenție de mai multe ori. Cu cât o citea mai mult, cu atât simțea cum vede cu ochii minții întâmplările din povestea minunată. Ba chiar i se părea că ea este eroina întâmplărilor nemaivăzute. Plecă cu gândul atât de împrăștiat, că nu mai vedea pe unde călca.
A doua zi, dis de dimineață se întoarse cu o nouă bucată de hârtie și bătrâna îi puse iar în față cartea, cu o nouă poveste. Fata începu să o citească silabisind, apoi o scrise și luă foaia cu ea.
Și azi așa, mâine așa, Ileana începu să iubească poveștile pe care le citea și le scria în fiecare zi. Erau întâmplări nemaivăzute, cu balauri și fete frumoase, cu zmei și zâne, cu cavaleri și domnițe, o lume cum fata nu mai văzuse și, încetul cu încetul, prinse să rătăcească tot mai des printre paginile cărților.
Fără să prindă de veste, mintea i se lumina pe măsură ce o îmbogățea cu alte și alte istorii descoperite în cărțile pe care i le dădea bătrâna până ce, îmtr-o zi, uită cu totul pentru ce venise.
Lumea care se deschisese în fața ei era atât de fermecătoare încât nu se mai sătura recitind și scriind cărțile pe care le primea. Ba chiar, fără să-și dea seama, începu să împărtășească și cu alții poveștile pe care le citea. Mai întâi vântului, apoi cerului și florilor și în cele din urmă celor de acasă în serile lungi de iarnă, la gura sobei.
De la un timp, prinzând de veste sătenii că are darul povestirii, începură să o cheme pe la șezători și clăci să istorisească din basmele și snoavele pe care le citise.
Lumea toată tăcea și asculta atunci când se pornea ea să povestească. Pe cât de vestită fusese pe vremea când era o copilă de frumusețea ei, de o sută de ori mai mult se dusese vestea despre harul ei de povestitor.
Până ce, într-o zi, la poarta ei au bătut oameni străini, veniți din capitală.
Tocmai apăruse atunci, o ”trăznaie” cum îi spuneau bătrânii, un aparat ciudat numit radio care aducea povești și muzică în casele tuturor și aveau nevoie de o voce tânără și plăcută care să poată spune basme vechi.
Și astfel, nu peste mult timp, în urechile tuturor au început să picure cuvintele meșteșugite ale basmelor povestite de Ileana în cel mai dulce grai și pețitorii au prins să roiască în jurul ei ca muștele la miere. Numai că atunci nu a mai contat.
Iar peste ani, atunci când a devenit unul dintre cei mai mari folcloriști ai neamului, nu a uitat să vină în fiecare an cu un buchet de trandafiri la mormântul bătrânei dăscălițe ce a știut să-i pună o carte în mână și să-i deschidă gustul pentru comorile ascunse între coperțile cărților.
Autor: Larisa Toader