Imediat ce se lumină de ziuă, fetița se ridică din pat și se spălă pe față cu apă rece.
Apoi, așezându-se turcește cu agenda ei roz preferată în brațe, începu să schițeze un plan. Trebuia neapărat să afle mai multe lucruri despre poiana tainică unde dănțuiau zânele. Și, mai ales, cum putea ajunge acolo rapid. Era deja sâmbătă, 22 iunie 2024. Dacă voia să devină o zână ea-însăși, trebuia să se grăbească.
”Mâine seară va fi Noaptea de Sânziene și prima noapte de Rusalii” se gândi ea bătând ritmic cu capătul creionului colorat în coperta caietului așa cum făcea ori de câte ori se gândea intens la ceva important.
Se va duce din nou să vorbească cu vecina, își spuse brusc privind spre soarele ale cărui raze calde îi umpleau camera cu o lumină trandafirie.
Dar, pentru că i se spusese clar că nu avea voie să-și deranjeze vecinii, în special pe cei de o anumită vârstă, luă lesa cățelului să-l scoată la plimbare. ”Cea mai bună scuză”, reflectă ea mulțumită de ideea ei și se aplecă să-și mângâie prietenul patruped. Acesta, un pui de ciobănesc german, Rex (botezat de mamă după un celebru serial german) ce crescuse destul de mult în ultimele luni, încântat de plimbarea neașteptată, începu să o lingă pe nas.
Două minute mai târziu, în timp ce cățelul amușina fericit împrejurul blocului trăgând din când în când de lesa ce nu-l lăsa să se desfășoare cum voia, fetița se ridică pe vârfuri ca să privească pe deasupra gardului de la parter în curtea cu flori. O interesa în mod special crinul alb ce înflorise în mod atât de miraculos cu doar o zi înainte. Îl găsi în cele din urmă și începu să-l cerceteze cu luare aminte.
– De ce te uiți așa la mine? auzi brusc o voce subțirică. O să mă deochi! chicoti apoi, vocea amuzată, urmată de un râset mai gros.
– Asta a fost bună! completă o voce groasă.
Fetița răsuci capul să se uite împrejur. Dar era absolut singură. Nimeni nu se trezise încă în dimineața trandafirie de sâmbătă. Lângă ea, cățelul ridicase urechile și asculta atent. Fetița îl privi suspicioasă. Nu cumva Rex râsese? Dar acesta părea la fel de nedumerit ca și ea.
Apoi, lipindu-și cu totul fața de zăbrelele gardului ca să vadă mai bine, fata tresări cu putere: crinul cel alb, înflorit ca prin magie cu doar o zi înainte, se uita la ea. Apoi îi făcu cu ochiul. Surprinsă, fetița se frecă bine la ochi. Dar nu, nu visa! Din petalele albe ale florii se zăreau doi ochi mari și verzi care o priveau fix.
Apoi ceva și mai ciudat se întâmplă: bujorul de lângă el se strâmbă la fetiță și își întoarse capul cu aroganță.
Asta era prea mult. Sigur visa, își spuse ciupindu-se dureros.
– Intră să stăm la povești! continuă aceeași voce subțirică,
De fapt nu se înșelase: cel care îi vorbea era crinul alb.
Ca în transă, fetița împinse portița și intră.
VA URMA!
—-
Va aștept aici, cu drag, și mâine seara, după ora 22, pentru a continua povestea!
–
Poveste inspirată din bogăția culturală a folclorului nostru.
Alături de povestea ”Păstorul Lupilor”, scrisă și publicată în foileton, pe Facebook, încearcă să aducă mai aproape de cititorii actuali tradițiile culturale vechi. 🧚