Zeci de perechi de ochi cu străluciri fosforescente erau ațintiți asupra celor doi intruși.
-Fă ceva, șopti Andreea aruncând priviri îngrozite in jur. Chiar dacă puterea ei de vârcolac era cu mult mai mare decât cea a unui lup obișnuit, știa că nu s-ar fi putut pune cu on întreagă haită.
– Ce? sopti și Adrei drept răspuns, nedezlipindu-se de sora lui.
– Nu știu, arată-le că tu ești șeful! șopti fata împingându-l în fața ei cam brutal cum remarcă Andrei in sinea lui.
– Ăă… salut! spuse el, cu vocea tremurată încercând, fără succes, să tragă toiagul magic din rucsac fără să-și desprindă ochii de lupii care împânziseră poiana.
Acesta, însă, se agățase de căptușeala rucsacului și refuza cu încăpățânare să iasă, oricât de îndârjit trăgea băiatul de el.
Lupii îl priveau cu ochii lor ficși fără să fi părut că au înțeles ceva.
– Vorbește mai tare! îl înghionti sora lui. Ce tot faci acolo? se răsti la el văzând cum se chinuie să scoată ceva.. Și apucând cu labele ei mari, terminate cu degete lungi, rucsacul băiatului, trase cu putere de el.
Căptușeala se sfâșie cu un pârâit și Andrei se rostogoli la pământ cu toiagul în mână lovind cu putere un lup mare și cenușiu ce stătea tolănit relaxat lângă lupoaica lui.
Urmă un scheunat ca de câine rănit și, cu un mârâit înfuriat, lupoaica se repezi gata-gata să-l sfâșie pe copil.
In acel moment, iute ca fulgerul, o fantasmă cenușie cu brațe lungi și păroase sări asupra ei, o prinse de grumaz și o țintui la pământ cu o putere supraomenească.
Apoi, ridicând capul spre luna plină, slobozi un urlet prelung de hăuliră văile.
Ca treziți din somn, ceilalți lupi prinseră să se ridice de pe zăpada subțire ce încă acoperea poiana și să se apropie cu pași amenințători de cei doi intruși. Singur Lupul pe care băiatul îl lovise, încă zăcea nemișcat.
Imediat o lumină albă țâșni ca un fulger din toiagul magic și îi înconjură ca un glob argintiu pe cei doi copii și cei doi lupi țintuiți la pământ.
Sălbăticiunile care începuseră să se apropie de copii se opriră brusc și se întinseră pe zăpadă in acea atitudine de supunere pe care și-o ia orice câine atunci când își vede stăpânul.
Lupoaica pe care fata vârcolac o ținea la pământ încetă să se mai zbată și Andreea îi dădu drumul. Fără să ridice privirea, aceasta rămase nemișcată in aceeași atitudine de supunere ca și ceilalți lupi.
Câteva momente trecură. Culcați la pământ și păstrându-și în continuare atitudinea supusă, lupii păreau să aștepte ceva.
Andrei nu știa ce să facă. Oare era suficient, acum haita știa ca el era Păstorul mult așteptat? Sau mai trebuia ceva? Dar ce?
Din când în când mici mârâituri nemulțumite răzbăteau până la cei doi copii.
Andreea ciuli urechile auzindu-le, apoi îi dădu un cot.
– Trebuie să le zici ceva! Ca un fel de discurs, asta așteaptă de la Păstorul lor, ii spuse băiatului foarte serioasă.
Andrei o privi atent. Nu era un băiat timid, ba chiar dimpotrivă, am putea spune. Ii plăcea să se audă vorbind și o făcea cât mai des posibil, fie că celor din jur le plăceau cuvântările lui ori nu.
Dar acum era ceva diferit. In primul rând pentru ca nu vorbea lupeasca. Și nu era sigur că vorbele lui omenești puteau fi înțelese de haita de lupi.
– De unde știi că asta vor? întrebă încercând să tragă de timp.
Sora lui ridică din umeri.
-I-am auzit cum vorbeau.
In acel moment, un declic puse in funcțiune rotitele din mintea băiatului.
-Tu! exclamă el ca cineva care a găsit soluția la cea mai importantă problemă a vieții lui. Tu vorbești si limba lupilor și pe a oamenilor. Trebuie să mă ajuți! Le vei traduce tot ce zic, concluzionă el mulțumit.
Fata vârcolac ar fi vrut să refuze, dar văzând privirile nemulțumite ale membrilor haitei înțelese că nu avea încotro.
Aprobă din cap și, fără vorbă multă, începu să traducă tot ceea ce micul Păstor al Lupilor transmitea haitei sale.
—-
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice