Zeci de umbreluțe de păpădie zburau de pretutindeni în lumina slabă a amurgului purtând cu ele tot atâtea făpturi micuțe, nebăgate în seamă de oamenii obișnuiți.
Și toate păreau să știe exact unde trebuie să ajungă în această noapte fermecată.
Poiana tăinuită din mijlocul pădurii în care aterizase umbreluța de păpădie a Dianei era scăldată în strălucirea argintată a unei luni dolofane ce umplea cu magia ei totul in jur.
Un zumzet de glasuri cristaline și de șoapte ascunse o înconjura pe fetița care, cu ochii măriți de curiozitate, cerceta totul în jur.
Lângă ea, o zânuță cu o fustiță roșie din petale de mac și două puncte negre de buburuză, sporovăia cu alta cu fustiță aurie și dungi negre de albină exprimându-și dorința ca, în această seară, să-și poată primi, în sfârșit, aripioarele de zână.
Puțin mai încolo o zână cu rochiță verde și aripi lungi de cosaș își povestea nemaipomenitele întâmplări din ultimele zile unei fetițe cu îmbrăcăminte multicoloră și aripioare de fluture.
Toate gâzele aveau câte o zână a lor care le purta îmbrăcămintea și, uneori, dacă fuseseră suficient de vrednice, aripile.
Diana nu se mai sătura privind în jurul ei. Ba chiar, la un moment dat, o zări pe micuța zână-furnică din grădina ei și, bucuroasă de întâlnire, îi făcu un semn prietenos cu mâna. Aceasta, însă, se prefăcu că nu o vede și îi întoarse spatele.
Fetița simți o împunsătură de ciudă în piept, dar nu mai avu când să se întrebe cu ce greșise. Trei lovituri de gong răsunară ca un tunet.
In poiana tăinuită se făcu liniște.
Toată suflarea își îndreptă privirea către un mic trâmbițaș cu petale roșii care privea bățos și mândru în jur de-ai fi zis că era stăpânul absolut al locului.
– Ia uită-te la Măceș cât de îngâmfat e, zici c-a înghițit un băț nu alta, chicoti o voce de lângă fetiță.
– Că bine zici, surioară, parc-ar fi din rude-mpăratești, nu un biet boschete de câmp, îi ținu isonul râzând o altă voce.
Curioasă, Diana întoarse capul să vadă cine vorbea și se trezi ochi în ochi cu o Margaretă și o floare de Gura-Leului.
Oare florile vorbiseră? își spuse holbându-se la ele.
Margareta ridică sprâncenele întrebător către ea și fetița întoarse repede capul. Chiar și florile pot fi teribil de ciudate, uneori, se gândi puțin confuză.
– Toate postulantele să pășească în castel! răsună clar o voce de bariton.
– Postu… ce? se întrebă fetița cu voce tare, neînțelegând.
– Postulantele, se simți datoare să intervină Margareta din spatele ei, dându-și ochii peste cap cu nerăbdare.
Hm, deci avusese dreptate, se gândi fetiță neîndrăznind să se miște, florile din spatele ei vorbiseră.
– Adică cele ca tine, completă și floarea de Gura-Leului. Hai, du-te, mai spuse și o împinse din spate.
Fetița simți un foșnet și o gâdilătură pe spate.
Brusc, se hotărî. Va intra in castelul care apăruse pe neașteptate în fața ei.
Și va deveni o zână adevărată!
VA URMA!
–
Poveste inspirată din bogăția culturală a folclorului nostru.
Alături de povestea ”Păstorul Lupilor”, scrisă și publicată în foileton, pe Facebook, încearcă să aducă mai aproape de cititorii actuali tradițiile culturale vechi. 🧚
___
#