Andrei rămase încremenit.
S-ar fi așteptat ca el însuși să se transforme in vârcolac, sau ca monștrii să mănânce luna, cum se spunea in legendele populare, ori chiar ca nimic neobișnuit sa nu se întâmple.
Dar niciodată n-ar fi crezut ca propria lui soră ar putea deveni vârcolac.
Acum pricepea de ce se tot întâmplaseră lucrurile ciudate din ultimul timp: toți câinii care alergau scheunând atunci când el și sora lui ieșeau pe stradă, de ce ea o pornea uneori alergând după câte o minge și se întorcea cu părul răvășit, de ce îi spunea că simțea mirosul de prăjituri de acasă de la un kilometru, si câte si mai câte alte lucruri stranii pe care încercase fără succes să nu le bage în seamă.
Uitase că și sora lui, Andreea, se născuse tot în Noaptea Sfântului Andrei…. Ba chiar cu un an înaintea lui.
Trebuia să ia o decizie rapidă, își spuse privind cu grijă la monstrul cu fundă roz ce se apropia de el cu pași de lup. Și, mergând cu spatele tot mai aproape de patul lui, fără să-și părăsească sora din ochi, își aminti de lesa pentru câini pe care voise să o folosească doar cu o lună în urmă. Supărat de inutilitatea ei, o aruncase sub pat. Acum ar fi fost cum nu se putea mai bună, își spuse continuând să se dea cu spatele înapoi, ca să ajungă mai repede.
Dar avea nevoie de timp să o găsească, se gândi, încercând să născocească un plan
– Ce ți s-a întâmplat, Andreea? o întrebă dintr-odată, ca să mai câștige puțin timp.
La auzul numelui ei, un licăr de înțelegere trecu prin ochii verzi ai fetiței lup, dar se stinse aproape imediat.
Continua să înainteze privindu-l țintă.
Deja Andrei îi simțea răsuflarea de fiară. Mârâiturile parcă i se întețiseră. Avea nevoie de o minune, își spuse băiețelul. Simțea cum începe să tremure din toate încheieturile si nu mai avea mult până ce frica avea să-i paralizeze toate mișcările.
Continuă totuși să vorbească, încercând să deruteze micul vârcolac până ce va putea înhăța lesa.
– Te spun bunicilor, dacă nu mă lași în pace și o să…
Brusc se opri, continuând să n-o piardă din ochi în timp ce se lovi cu spatele de masa aflată între cele două paturi, ca în orice locuință de la munte. Apoi, bâjbâind cu mâna, luă de pe ea o coajă uscată de pâine si i-o aruncă fetiței vârcolac spunând in același timp:
– Hei! Prinde asta!
Luat prin surprindere, vârcolacul sări, prinse coaja de pâine și o hăpăi dintr-o înghițitură.
Apoi își îndreptă iar atenția spre fratele ei.
Acesta profitase de micul moment de neatenție al bestiei păroase și scosese lesa de sub pat. Iar când aceasta reîncepu să se apropie de el privindu-l cu ochii ei verzi, îi aruncă lesa în cap ca pe un lasou, o prinse si o legă rapid de piciorul patului.
Încercând cu furie să scape de legătura înnodată bine, Vârcolacul scoase un urlet atât de fioros, că băiatului aproape îi îngheță sufletul de spaimă.
Aproape imediat, însă, urletul se transformă într-un țipăt de fată și, sub privirile înmărmurite ale copilului, vârcolacul se transformă iarăși în fetiță.
Andrei răsuflă ușurat.
Căci atunci când, înspăimântat fiind, căuta o metodă să se salveze de sora lui, îi venise în minte una dintre poveștile bunicii:
“Să fii om-lup este un mare blestem căci vrei-nu vrei ajungi să le faci rău celor din jur. Dar dacă întâlnești un om milostiv care să-ți arunce o bucată de pâine ești salvat. Așa că, încheiase ea, fii cu mare băgare de seamă dacă te duci în pădure! Nu mânca toate merindele din traistă. Poate te întâlnești cu un om-lup, ii arunci o coajă de pâine și scapi. Și îl salvezi și pe el”.
Poveștile bunicii se dovediseră în totalitate adevărate, își spuse băiatul văzând-o acum pe sora lui iarăși om ca toți oamenii.
Știa însă că o nouă luptă va reîncepe la următoarea lună plină. Și trebuia să afle cum să o scoată la capăt din nou.
—-
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice