– repovestită –
Pe vremea când eram copil, la bunici, am găsit o poveste veche într-o carte îngălbenită de trecerea timpului și roasă de șoareci.
Povestioara, cu totul diferită de orice alte basme auzite până atunci, m-a impresionat într-o perioadă când nu auzisem despre religie decât din ceea ce-mi povestea bunica.
Se spune că pe vremea când Fecioara Maria și pruncul pribegeau prin pustiu, hăituiți și prigoniți, s-au oprit să se odihnească lângă un ciuline mare și, fiind foarte cald, Maria i-a scos pruncului sfânt căciulița și hăinuțele groase. Apoi l-a legănat cântându-i printre lacrimi și întrebându-se, plină de amărăciune, de ce era astfel prigonit un prunc nevinovat.
Mult timp a vărsat Maria lacrimi de jale și le-a șters cu căciulița copilului, căci altceva nu avea, apoi a așezat-o în vârful unui ciulin să se usuce.
După un timp, dându-și seama că trebuia să o pornească din nou la drum, s-a plecat să ridice scufița, însă aceasta numai era. Din căciulița plină cu lacrimile sfinte s-a întrupat o minunată floare roșie în vârful ciulinului neprimitor și sălbatic.
O floare care, până în prezent, poartă în ea lacrimile binefăcătoare ale Maicii Preacurate și ajută la vindecarea suferințelor celor ce o folosesc.
Legendă repovestită de Larisa Toader.
—-
#LarisaToader
#1001denoptimagice