Trecuseră aproape patru săptămâni de la întâlnirea ratată cu haita de lupi, când Andrei întârziase a de mult încât nu mai găsise niciunul in Poiana Lupilor. Din fericite, pizza pe care i-o dăduse surorii lui funcționase și, la întoarcerea părinților aceasta dormea liniștita transformată din nou in fată.
Acum, odată cu luna Martie, o nouă lună plină se apropia cu pași repezi, iar Andrei era hotărât să nu o mai rateze. Mai ales că, de această dată, avea să se afle exact in mijlocul lor…
Pentru că pandemia care fusese declarată la nivel național, cu doar câteva zile în urmă și care amenința cu închiderea școlilor îi speriase părinții, aceștia hotărâseră că, pentru siguranța copiilor, era mult mai bine să fie expediați la bunici, la aer curat, in loc să fie expuși la infecțiile de tot felul.
Incantați de perspectiva de a petrece câteva zile in unul dintre locurile pe care îl îndrăgeau cel mai mult pe lume și răsfățați de bunici, copiii își făcuseră bagajele și se urcaseră în mașină rapid, fericiți de vacanța nesperată și nerăbdători sa plece de teamă ca părinții să nu se răzgândească.
Nu exista, însă, niciun risc in acest sens.
In prima săptămâna a lunii Martie tot mai putini părinți își lăsaseră copiii să meargă la școală, astfel ca suspendarea oficială s cursurilor era așteptată de la o zi la alta.
In mașină, pe drumurile de munte încă înzăpezite, Andrei se gândea cu interes la tot ce avea să facă la bunici în săptămâna de “vacanță” primită cadou, chiar dacă bunicii primiseră instrucțiuni clare să-i pună la învățat.
Mai întâi va face un om de zăpada uriaș in curtea bunicilor, apoi se va repezi sa caute Poiana Lupilor și sa pregătească planul de bătaie..
Și poate o va lua și pe sora lui, nasul ei era suficient de bun sa găsească drumul. Mai erau doar două zile până la următoarea lună plină și atâtea de făcut!
Furat de gânduri, se simți deodată zdruncinat și cum mașina se afunda in zăpada tot pe adâncă pe drumurile necurățate ale pădurii.
Câteodată avea impresia că acolo vor rămâne… Alteori, mașina se scutura ca un căluț de zăpada care o acoperea până la portiere și pornea înotând prin zăpada afânată.
Deodată, cu tot motorul puternic al mașinii, in inserarea care creștea rapid , in timp ce traversau o pădure cu copaci seculari, un Hăulit tot mai îndepărtat începu să se audă. Apoi, ca un vuiet de furtună sa se apropie tot mai mult până ce, in mijlocul drumului se ivi o haită de câini (sau lupi, șopti mama cu un frison). Fără sa se ferească din fata mașinii, fiarele continuau să se apropie amenințător. Ochii le lucrau in lumina farurilor. Alb la față, tatăl apăsa claxonul țiuind prelung.
In zadar. Total nepăsătoare, lupii nu catadicseau sa se miște din mijlocul drumul. Își arătau colții rânjiți, înghesuindu-se unii într-alții, dar fără sa se miște din drum.
-Sună la Salvamont, puse tatăl cu voce scăzută ca sa nu sperie copiii.
Aceștia, cu fețele lipite de geamuri priveau cu ochii măriți afara.
Mama încerca in zadar sa formeze 112. Pădurea bruia orice semnal.
Strângând din dinți, tatăl continua sa claxoneze și sa meargă încet sperând ca, in cele din urma, fiarele se vor da la o partea și va putea trece. Sa se grăbească și sa le lovească nu îndrăznea. Deși conducea un SUV mare și puternic,4*4, loviturile ar fi putut cauza probleme serioase mașinii, poate chiar împotmolirea ei in mijlocul pădurii.
In cele din urmă, cu mare greutate, înaintând câte un centimetru pe minut, mașina reuși sa treacă de haita de lupi.
Aceasta continua sa-și rânjească colții amenințător, sa mârâie și să urle la lună, dar niciunul nu făcuse vreo mișcare de atac.
Lui Andrei, care acum știa mai multe lucruri despre haitele de lupi, in parte și datorită cărtilor citite in ultimele săptămâni i se parură… triști. Ba chiar derutați.
Aproape așa cum se simțea el arunci când era puțin bolnav și nu avea chef de nimic.
-Ce triști sunt lupii ăștia! dădu sora lui glas gândurilor băiatului după ce trecură cu bine de ultimul lup din haita.
Mama copiilor întoarse capul.
-Triști? Sunt de-a dreptul periculoși. Nu știu ce făceau in mijlocul drumului, dar bine ca am scăpat. V-ați speriat?
– Puțin, recunoscu băiatul ca sa nu dea de bănuit.
La drept vorbind nu-i fusese teamă deloc, pentru că știa acum că toiagul pe care îl avea in rucsac ii va supune. Dar nu putea recunoaște acest lucru, desigur.
Și era mulțumit ca nu fusese nevoie sa-l folosească.
Ar fi fost teribil de greu de explicat de unde îl avea. Și in ce scop îi fusese dăruit!
—-
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice