Cât să fi trecut oare de când se duseseră la culcare? Două ore? Patru?
Andrei nu avea habar.
Știa doar că se trezise brusc atunci când lumina argintată a lunii îi bătuse în fereastră. Și apoi nu-l mai luase somnul. Cu mâinile sub cap și ochii pironiți în tavan, asculta sforăiturile bunicului, cu care împărțea odaia, fiecare în patul lui. La drept vorbind, patul in care dormea acum ii aparținuse tatălui, cu câțiva zeci de ani în urmă, pe vremea când era copil. Ii găsise chiar și numele scrijelit pe margine, cu litere de tipar. Nu era prea frumos, zâmbi in sinea lui.
In acel moment, printre aprigele sforăituri ale bunicului, păreau să se audă tot mai clare niște vorbe de la distanță ca și cum vântul aspru al iernii purta spre el, tot mai aproape, ecoul unor vorbe de sfat. Era un murmur de voci din depărtare, întretăiat de lătrături, de vorbe repezite si sforăituri.
Andrei se ridică în capul oaselor ciulind urechile si iată ce auzi:
– Tu, Schiopule, te duci la Floarea lui Dumbravă si… Sforrr! Sforr! Sfoooor! vaca cea bătrână… Tu, piticule, Sfooooor! Sfoor! îl înveți minte… Tu, Negruto… Sfooor! bagă de seamă la oamenii din deal că…. Sfor! Sfor! Sfor!
Băiatul nu înțelegea nimic. Cineva părea să spună altora ce să facă! Și, din când in când, altcineva hăulea in semn că a înțeles.
Să fie oare sfatul lupilor? Sa fi prins glas, așa cum spunea bunica în această noapte magică, se întrebă.
Brusc, se auzi un urlet mai aproape de casă și copilul simți cum i se ridică parul pe brațe. Se ghemui sub plapumă cu pătura in cap. Dar, cum nu mai auzea nimic din sfatul de afară, iar sforăiturile bunicului continuau nepăsătoare, își făcu puțin curaj si își dădu jos plapuma. Apoi, cum vocile continuau să se audă la fel de înăbușite, se gândi ca ar putea să crape puțin geamul să audă mai bine.
In fond bunica a zis doar să nu ieși afară din casă, își spuse făcându-si curaj și se ridică in patul ce prinse să scârțâie amenințător.
Sforăitul încetă.
-Ce-i nepoate? N-ai somn? răsună vocea somnoroasa a bunicului din celălalt colț al camerei.
– Nu, nimic, răspunse copilul repede, culcându-se la loc.
– Încearcă să dormi, mai e până la ziuă, continuă vocea din patul celălalt si sforăitul liniștitor reîncepu pe o notă mai scăzută.
Sfatul de la distanță păru să continue și el acoperit pe alocuri de sforăiturile bunicului si, tot chinuindu-se să asculte și să înțeleagă ce se vorbea, băiețelul alunecă într-un somn adânc.
Ultimele cuvinte pe care le mai auzi înainte de a adormi și care aveau să-l bântuie zile, săptămâni sau chiar luni întregi străduindu-se să le prindă sensul au fost “noul conducător va ajuta la…”
Și mult timp apoi nu reuși să spună dacă le auzise aievea sau doar le visase…
#LarisaToader
#1001denoptimagice