Sub razele lunii pline, oameni și cai, asemenea unor umbre negre întinse pe pământ, zăceau prăbușiți printre rămășițele trăsurii răsturnate.

Pietre în forme ciudate de câini și lei, cu aripi și gheare de vulturi îi înconjurau în cele mai ciudate forme, așa cum păreau să-i fi prins împietrirea.

Erau Garguii din cetatea Șoimoș, acele animale fantastice care împodobeau de veacuri clădirile vechi medievale și care, printr-un miracol, mai întâi înviaseră în noaptea friguroasă de primavară și atacaseră din zbor trăsura aurită pentru ca apoi, la fel de neobișnuit și brusc, să cadă la pământ și să încremenească iar în poziții care mai de care mai ciudate, exact în clipa în care trăsura se răsturna sub greutatea celui care spărsese geamul.

Un geamăt ușor se auzea din când în când dinspre oamenii care le căzuseră victime nevinovate, apoi un scâncet de copil și, în cele din urmă, o mișcare ușoară de sub rămășițele trăsurii păru să arate că ocupanții acesteia încă erau în viață.

Femeia tânără se ridică dintre sfărâmături cu privirile împăienjenite și hainele în neorânduială, privind în jur zăpăcită, ca și cum nu și-ar fi dat seama unde se afla.

Apoi, amintindu-și de copil, se repezi spre doică. Aceasta zăcea pe o parte cu brațele strâns înlănțuite in jurul băiețelului acoperit cu totul de broboada ei albastră.

Tânăra mamă îl luă în brațe și îl cercetă cu îngrijorare, răsuflând apoi ușurată: copilul trăia.

De pe buzele doicii se ridică un geamăt și femeia deschise ochii clipind necontenit să alunge dungile vineții care îi umbreau privirea și căutând zadarnic cu mâinile pruncul.

Zărindu-l în cele din urmă în brațele tinerei mame, suspină și încercă să se ridice, cu un geamăt de durere. Simțea săgeți ascuțite în tot corpul, iar capul ii zvâcnea dureros.

Când trăsura fusese răsturnată, se lovise cu capul de marginea tare a mesei și leșinase cu pruncul în brațe.

Un huruit de piatră începu din nou să se audă, imediat ce o rază a lunii căzu pe chipul copilului și, în lumina ei argintie, cele două femei văzură cum făpturile de piatră încep să-și miște ușor labele și aripile, să-și învârtă capetele cu pârâituri tot mai puternice, apoi să se ridice și să-și reia pozițiile pe care acești gargui de piatră le au atunci când străjuiesc pe crenelurile castelelor.

Din ochi le țâșneau raze roșietice, albastre sau verzi ale căror luciri reci creșteau tot mai mult, pe măsură ce creșteau cercul și lumina lunii.

Ca vrăjite, făpturile din piatră priveau cu atenție spre pruncul din brațele femeii, apropiindu-se cu pași lenți și înnebunitori de el și de cele două femei.

Acestea, cu fețele împietrite de spaimă priveau ca hipnotizate animalele de piatră cu gheare de fier și aripi de vultur care veneau- veneau cu pași greoi tot mai aproape, tot mai lent.

Deja le simțeau mirosul stătut de piatră roasă de vreme și de mucegai. Huruitul pietrelor devenea din ce în ce mai agasant, mai înfiorător până ce, nemaisuportând să vadă colții rânjiți care le impresurau din toate părțile, cele două femei se îmbratișară strâns și închiseră ochii așteptându-și, înghețate de spaimă, sfârșitul.

Dar acesta nu mai veni. Fiarele care le înconjuraseră pregătite să atace n-o mai făcură.

Și, după câteva minute îngrozitoare, tânăra femeie deschise ochii iar. Inima îi tresăltă în piept când văzu în jurul ei aceleași umbre din piatră, încremenite din nou în pozițiile lor amenințătoare.

Ochii însă le erau stinși și nimic nu mai părea să arate că, doar cu câteva clipe în urmă, voiau să le sfâșie.

Un colț de nor acoperise luna plină și, în lumina palidă a zorilor, putură vedea că fioroasele animale fantastice fuseseră încremenite în piatră exact in momentul în care erau gata-gata să se năpustească asupra lor.

Fără să înțeleagă exact ce le oprise atacul, tânăra aruncă o privire spre cetatea care părea să se zărească în lumina slabă a zorilor. Poate că va reuși să ajungă la ea înainte ca făpturile ciudate să prindă viață din nou, își spuse și, strigând-o pe doică, porni spre castel călcând cu greu prin noroiul înghețat de pe drumul plin de hârtoape, cu copilul strâns la piept.

Doica o urmă tânguindu-se și privind cu frică spre ființele ciudate, împietrite pe marginea drumului.

Era zi albă când cele două femei și copilul ajunseră, rupți de oboseală, la intrarea castelului și bătură în poarta grea de piatră.

Călătorii necunoscuți erau regina regentă Isabella Jagiello și fiul ei, regele copil Sigismund Zapolya.

VA URMA!

___

#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice