Povestea unei narcise

În poiana învăluită în ceață, o narcisă mititică și-a scos căpșorul delicat din pământ și s-a uitat în jur plină de curiozitate.

– Brr! Ce frig e! a șoptit brusc înfiorată de o pală de vânt rece care i-a răscolit frunzele tinere.

Apoi a privit spre poiana pustie, cu interes. Era prima din familia ei care avusese curajul să răsară în aerul rece de primăvară.

–  Avea dreptate mămica, e încă prea devreme. Trebuia să mai stau la căldură, cu surorile mele, a oftat ea cu regret.

– Fii pe pace, micuțo, în curând se va încălzi, i-a răspuns o voce groasă, bătrânească. Așa a fost și ieri.

Narcisa și-a rotit tot trupul plăpând să vadă cine-i vorbește. La câțiva pași de locuința ei, un bătrân măr sălbatic îi zâmbea cu toate crengile încărcate de muguri rozalii.

 – Saru’ mâna, nene Tămâios, ce mai faceți? Nu v-am mai văzut de un an! Cum ați trecut de frigul iernii?

 – Bine, bine, șopti bătrânul, privind cu tristețe una dintre crengile-i uscate ce atârna melancolic, arsă de ger. Am avut ceva probleme astă iarna, oftă el, dar nu ne dăm noi bătuți cu una, cu două. Am dus o luptă cumplită anul ăsta… Așa sunt bătrânețile, tare grele. Dar suntem încă aici, se înveseli el subit. Le-am spus și eu fetelor mele să mai aștepte cu înflorirea, dar ți-ai găsit? Uite-le cum îți ițesc capul să iasă la soare, mai spuse bătrânul măr cu mândrie, arătând cu brațul lui lemnos spre boboceii ce se umflaseră plini de nerăbdare, pe crengile-i bătrâne.

Narcisa se uită cu milă la creanga ruptă a bătrânului măr. Arăta jalnic, cum stătea atârnată doar într-o coajă subțire. Pe ea nu era niciun boboc.

 – Vă doare rău? întrebă ea, înduioșată.

Bătrânul oftă din nou. 

 – Acum nu mă mai doare creanga. Dar mă doare sufletul când știu că nicio floare nu va mai apărea pe ea. Din păcate, crenguța mea e moartă de-a binelea. S-a rupt din cauza gerului și a zăpezii. Apoi a înghețat. Acum nu mai pot face nimic pentru ea. Dar m-ar ajuta enorm dacă cineva ar desprinde-o de tot. N-aș vrea ca fetele mele să o vadă, ar suferi îngrozitor, mărturisi mărul cel bătrân.

 – O să vorbesc eu cu nenea Vântul, poate reușește el să te ajute, promise Narcisa înviorată de o idee.

 – Îți mulțumesc, micuțo! Dar gata, destul cu gândurile triste! În curând va răsări soarele, pregătește-te să îl întâmpini cum se cuvine!

Încă îngândurată, Narcisa își ridică încet trupul subțire către raza de soare ce se străduia să răzbată prin platoșa norilor. Era încă prea firavă, dar promitea să se înzdrăvenească spre după-amiază. Narcisa începu să moțăie sub raza de soare care se oprise deasupra ei și începuse să o îmbrățișeze.

 – Mulțumesc, șopti floricica profund recunoscătoare pentru căldura cu care o învăluise plină de tandrețe.

Raza de soare nu răspunse, dar întreaga după-amiază poposi pe florile și copacii din poiană mângâindu-i cu blândețe și duioșie.

Narcisa zâmbea fericită. Ziua se dovedise plăcută și plină de veselie. Către seară, pe când se pregătea de culcare, își spuse hotărâtă:

 – Dacă și mâine mă vizitează raza de soare, o să-mi deschid petalele în curând.

*******

A doua zi de dimineață, floricica s-a trezit din nou înfrigurată. Dar era un frig ciudat combinat cu un întuneric gros prin care nu răzbătea niciun fir de lumină. A încercat să-și întoarcă trupul firav ca să vadă în jur, dar ceva rece și dur nu-i dădea voie să se miște. Un obstacol greu o acoperea cu totul, îi strivea frunzele, îi astupa lumina și o făcea să simtă frigul nopții și al dimineții cu toată puterea.

Apoi raza de soare atât de iubită și de dorită nu a mai venit. În schimb, o căldură puternică a învăluit-o. Simțea că o arde ca un foc dogoritor din vârful tulpinii până la bulb și că-i ofilește frunzele fără putință de scăpare. Căldura era atât de înăbușitoare încât simțea că-i arde sufletul și că va pieri înainte de a apuca să-și deschidă petalele. Aerul din jur era dogoritor, dar întunericul a rămas la fel de adânc. În cele din urmă, arșița a prins să se domolească și de-abia mult mai târziu a simțit că nu mai respiră aer fierbinte. Când temperatura a devenit suportabilă, floricica a căzut într-un somn adânc.

Când s-a trezit, un ropot de ploaie primăvăratică se auzea deasupra capului ei. A deschis ochii gata să-și întindă tulpina și frunzele ca să primească apa binefăcătoare, dar simțea cum ceva o ține ca într-o menghină. Un obstacol extrem de puternic o prinsese strâns, o acoperea și nu o lăsa să scape. În zadar încerca să-și întindă frunzele dincolo de capcana întunecoasă și să iasă la lumină. Oricât se foia, totul era inutil. Simțea că se va sfârși curând din lipsă de lumină și apă și nu știa de ce.

În jurul ei întunericul era atât de dens încât nu putea vedea nimic. De câteva ori încercase să-și mute frunzele-i firave dincolo de negura ce o înconjura, dar se izbiseră strivite de un perete dur, metalic și rigid. Părea că totul e în zadar. Poate că îi era dat să dispară fără să mai vadă soarele vesel, câmpul înverzit și pe vecinul ei, mărul bătrân, se gândi cu tristețe.

Câteva zile au trecut astfel. Mica narcisă era tot mai palidă, frunzele i se îngălbeneau cu fiecare clipă ce trecea și se aplecau tot mai mult către pământ. Sărmana floare era bolnăvioară! În fiecare zi spera că zidul greu care o ține ca într-o închisoare și îi strivește trupul plăpând va dispărea așa cum apăruse…

Dar, cu cât treceau zilele, cu atât speranța se fărâmița tot mai mult. Deja doar un firicel de viață mai pâlpâia în micuța narcisă. Frunzele ei, de un verde strălucitor doar cu câteva zile în urmă, se îngălbeniseră și se pleoștiseră fără scăpare.

Și, brusc, minunea s-a întâmplat: într-o dimineață lumina soarelui a izbucnit din nou, pe neașteptate, deasupra ei. Și o voce de copil, veselă și zglobie a exclamat:

– Uite, mami, sub cutia asta de tablă era o narcisă! Biata de ea, s-a ofilit de tot!

– Așa este, dragul meu. Unii adulți nu înțeleg cât de mult rău pot face bietelor plante și aruncă ambalajele folosite peste ele.

Narcisa nu știa ce înseamnă ambalajele, nici că fusese aproape sufocată de o cutie de metal aruncată la întâmplare. Însă știa că puțin mai lipsea până s-ar fi sfârșit sub povara și întunericul care o înabușiseră.

Din nou în aer liber, floricica a sorbit cu nesaț soarele cald de primăvară și lumina înmiresmată de nectarul florilor de măr din apropiere. Apoi le-a zâmbit suratelor sale care împânziseră deja poiana și zefirului care îi mângâia bobocul ofilit și ultima frunzuliță rămasă verde. O ploaie plăcută de vară a venit să-i vindece rănile. Copilul s-a grăbit să plece, dar, înainte, i-a șoptit:

– Ai să te faci bine, Narciso, voi veni să te văd și anul viitor!

Și floricica i-a mulțumit în felul ei: și-a aplecat căpșorul delicat și a decis să-și deschidă bobocul atât de greu încercat.

Către seară, cu tulpina plină de soarele de peste zi, pe când se pregătea de culcare, mica floare și-a spus:

– Copiii sunt cele mai minunate făpturi! Se cuvine ca noi, florile, să le arătăm prețuirea noastră în fiecare primăvară.

Și de-atunci, în fiecare an, florile din Poiana Narciselor le zâmbesc doar copiilor și, nevăzute de cei mari, își apleacă încet capetele în fața lor… iar uneori înfloresc de o mie de ori mai frumos decât pentru oamenii mari…

… Pentru că florile nu uită niciodată o faptă bună…

De aceea, haideți să le ajutăm și, ori de câte ori vedem un ambalaj gol aruncat în voia sorții, să ne amintim că el poate răni o făptură nevinovată… și să-l aruncăm la coș.