Venise luna mai. În fiecare seară ferestrele larg deschise de la etajul vilei cu numărul 13 scânteiau cu o lumină difuză ca venită din alt veac.
Pe mobilele vechi aureolate de raze argintii, praful construise redute impozante.
O muzică de pian răsuna când vioaie, când tristă, transformând strada într-un basm fără început și sfârșit.
La ora 22 totul se încheia. Geamurile se închideau, lumina se stingea si vila redevenea o bătrână casă goală, fără mobilă și curent electric.
Nelocuită de 75 de ani.
Ani întregi vila misterioasă de la nr. 13 a fost vedeta lunii Mai, până ce o comisie de puști decise să-i afle secretul.
Micii detectivi urcară pe furiș scara din lemn putred. Podul întunecat cu obloane zăvorâte îi întâmpină dușmănos. Un miros de praf și putregai răzbătea din fiecare ungher.
Pe peretele din lemn, o flacără abia vizibilă poleia un tablou ciudat cu o vilă miniaturală ce părea să îi cheme din alt veac.
Copiii merseră spre ea. Un zgomot sec, o lumină orbitoare, apoi nimic. În pod nu mai era nimeni.
Cei 5 viteji, 3 băieți și 2 fete se ridicară scuturându-și hainele de praf. Vânătăile proaspăt dobândite în urma impactului dur cu podeaua zvâcneau dureros.
O grindă din podul mâncat de carii se rupsese și toți plonjaseră cu un etaj mai jos.
Brusc o lumină strălucitoare se aprinse și o voce se răsti la ei:
– Cine sunteți și ce căutați în camera mea?
Liderul grupului vru să răspundă. Dar în timp ce privirea i se obișnuia cu lumina camerei, ochii i se fixară pe calendarul din perete.
Era 9 mai 1922.
Înspăimântat, își întoarse privirea spre cel care le vorbise. Un tânăr cu pantaloni bufanți și haină din secolul trecut le arunca priviri crunte.
-Ce căutați aici? repetă el aruncând scântei din priviri și lovind cu un baston de epocă in podele cu un zgomot asurzitor.
Puștii tresăriră înspăimântați și o luară la fugă cu țipete ascuțite, rostogolindu-se pe scările prăfuite.
Un hohot prelung răsună în urma lor ridicându-le părul pe ceafă de spaimă. Își întețiră goana și nu se opriră decât când simțiră că nu mai au aer.
-Nu-mi spune, iar ai speriat pe cineva! se făcu auzită brusc o voce ascuțită de femeie.
Hohotele de râs amuțiră.
– Ei, știi cum e… începu șovăielnic vocea bărbătească, doar puțin, cât să nu-mi ies din mână. Nu te mai uita la mine așa urât, continuă el împăciuitor, știi doar că trebuie sa păstrez reputația casei. Altminteri ne putem trezi aici cu tot felul de intruși.
– Mai dansăm? continuă vocea de femeie după un răstimp de tăcere.
– Până la capătul timpului, veni răspunsul galant.
… O muzică de pian prinse să răsune când mai încet, când mai tare, in timp ce becurile se aprinseră aruncându-și lumina diafană prin geamurile larg deschise.
Sosise iarăși luna mai…
#1001denoptimagice