Se spune că demult tare, in vremuri demult apuse, când lumea satului era plină de tradiții și pe când părinții încă își căsătoreau copiii cu partenerii aleși de ei, trăia un tânăr harnic și voinic intr-o casă bogată din mijlocul unui sat mare.
Familia tânărului punea mare preț pe hărnicie căci reușise să se ridice printre cei mai de seama din sat doar prin muncă îndârjită.
De aceea, atunci când a venit vremea să-și căsătorească unicul fecior au hotărât sa găsească pentru el, nici mai mult nici mai puțin decât pe cea mai harnică fată din sat.
Iar cum flăcăul era ceea ce se numea in epocă “o partidă bună”, nu ducea lipsă de pețitoare dornice să-l însoare cu fiica, nepoata sau vecina preferată, in funcție de interese, ascunzând firea adevarata a pretendentelor.
Dar tatăl flăcaului nostru era un om tare șiret care știa ca nimeni altul cum să găsească exact nora pe care și-o dorea.
Astfel, într-una din zile, după ce și-a încărcat cu vârf căruța cu prune, a pornit să colinde satul strigând:
– Vând prune pe gunoi! Vând prune pe gunoi!
Mai întâi nimeni nu l-a crezut, ba chiar unii l-au luat la goană spunând că-și râde de ei. Însă când au descoperit că bătrânul vorbea serios și chiar vindea prune pe gunoi, pe dată au năvălit gospodinele cu coșurile încărcate cu gunoi, râzând și glumind.
Omul zâmbea pe sub mustăți și le tot indemna să mai aducă.
– Mai ai, cumătră, mai ai? intreba bătrânul râzând.
– Ohoho! Sa fii mata sănătos! răspundea femeia fericită, stai doar să mature fata pe sub pat și să vezi atunci câți saci aducem. Hai mai repede, Mărioară, se răsti ea la fata care se lupta cu sacii de gunoi nemăturat cu lunile.
– Hai, Mătușa, nu te lăsa mai prejos, glumea omul la următoarea casă unde știa ca aveau o fata de măritat ce se căznea cu mai mulți saci plini ochi de gunoi.
Și tot așa a bătut omul nostru satul in sus și in jos, in lung și-n lat , tot vânzând prunele din căruță pe gunoi și luând aminte la “hărnicia” gospodinelor din sat și a fetelor de măritat.
In cele din urma, pe când își făcea socoteala cum sa se mute și in satul vecin, de căruță s-a apropiat cu sfială o fata sărmana, dar curat îmbrăcată și frumoasa. Purta cu ea doar puțin praf strâns in șorț ca sa-l dea la schimb pentru prune.
Bătrânul a privit-o cu atenție.
– N-ai auzit? Primești prune pentru tot gunoiul pe care îl ai in casa. De ce nu ai adus mai mult?
Fastacită, fata a lăsat capul in jos.
– Nu mai am. Și pe acesta l-am strâns cu greu din cotețul găinilor, a șoptit ea.
Bătrânul a privit-o mulțumit: găsise ce căuta.
Și nu după mult timp a venit in petit la casa fetei împreună cu feciorul său, iar după ce tinerii s-au văzut și s-au plăcut, a urmat o nuntă ca-n povesti, trei zile și trei nopți.
Și de-abia atunci cumetrele din sat au înțeles, mușcându-și buzele cu necaz, tâlcul vânzării prunelor pe gunoi. Și a felului in care arătaseră “vrednicia” fetelor in fața petitorilor.
—
Povestea face parte din cultura populară a popoarelor din Balcani, regăsindu-se printre basmele sârbe, românești, bulgărești și rusești.
Dacă v-a plăcut, vă rog să-mi lăsați un semn de apreciere sau un comentariu!🤗
#LarisaToader