Era anul 1595. Vara se apropia de sfârșit și un început de toamnă aurie își făcea tot mai simțită prezența în nopțile din ce în ce mai reci și zilele tot mai scurte.
Toată suflarea din mănăstire nu mai prididea cu lucrul: se strângeau bucatele de pe câmp, se semănau noile culturi, se pregăteau cămările pentru iernat și câte și mai câte alte treburi sunt necesare într-o gospodărie cu multe suflete.
Într-una din zile, un alai de oșteni în haine simple, acoperite de colbul drumului, bătu în poarta mănăstirii cerând îngăduința de a fi primiți spre a se odihni după oboseala drumului.
Starețul le îngădui să intre, le dădu adăpost pentru oameni și animale, apoi îi pofti la masa lor.
Tânărului Stamate, ca unul care era încă novice, nu i se îngăduise să ia loc la masa mare, alături de călugări, și își făcea de lucru alături de alți copii și tineri in încăperea destinată școlarilor din mănăstire.
Dar ochii nu și-i putea desprinde de oșteni. Mai cu seamă de unul cu statură de uriaș și lat în spate, cu barba măruntă și neagră, ochii mari și privirea atât de oțelită că îți ajungea până în suflet. Ceilalți oșteni îl priveau plini de respect, neîndrăznind să-i tulbure gândurile.
Reușiră, însă, să o facă, privirea senină și chipul deschis cu ochii albaștri ce nu se dezlipeau defel de el. Cu un semn, îl chemă la el, în capul mesei unde se afla așezat alături de mai marii mănăstirii și de oștenii mai apropiați.
Stamate s-a apropiat puțin zăpăcit și a salutat printr-o înclinare cuviincioasă, scurtă, așa cum învățase că se cuvine să facă tinerii atunci când sunt chemați să li se vorbească.
Apoi și-a ridicat capul și a început să-l cerceteze plin de cutezanță pe străin.
– Ia zi, fiule, ai vreo dorință pe care aș putea să ți-o îndeplinesc? Îndrăznește! îi spuse străinul cu vorbă blândă, cum nu te-ai fi așteptat de la chipul lui împovărat de griji.
Ii plăceau privirea cutezătoare a băiatului și curiozitatea cu care îi urmărea fiecare mișcare. Îi amintea, cu nostalgie, de felul in care se purtase el-însuși la anii lui.
Stamate aruncă o privire îngrijorată către Starețul mănăstirii care, sub masca bunăvoinței, păstra o figură severă.
Apoi, luându-și inima-n dinți, spuse cu voce domoală:
– Aș vrea, dacă este cu putință, să mă alătur oștenilor domniei tale.
Întâmplarea însă, care face ca lucrurile să se așeze după cum vrea ea, făcu ca exact în acel moment zumzetul neîntrerupt de glasuri de până atunci să se oprească brusc și vocea să-i răsune cu mult mai tare decât și-ar fi dorit.
Mesenii încremeniră. Străinul zâmbi amuzat și, ca la un semn nevăzut, cu toții începură să râdă în hohote.
Stamate se înroși ca o pătlăgică. La fel și Starețul.
– Mereu avem nevoie de tineri viteji în armata noastră. Și, dacă Sfinția Sa îngăduie să pleci, mai spuse întorcându-se spre mai-marele mănăstirii care îl privea cu sprâncenele încruntate pe băiat, noi vom fi deosebit de fericiți să ni te alături.
– De bună-seamă, Măria Ta, răspunse Starețul repede.
Doar cu câteva ore mai devreme primise o danie însemnată de la ilustrul musafir și nu voia să-l supere.
– Numai că… vru el să continue dar se opri văzând privirile întunecate ale acestuia.
– Numai că? se încruntă acesta întrebător.
Oftând ușor, Starețul reluă spunând cuvintele cu grijă.
– Băiatul este în grija noastră de când era copil, e inteligent și săritor, nu ne putem plânge. E și cam zurliu, ca toți tinerii de vârsta lui. Noi socoteam să-l scoatem frate cu noi în primăvară, de aceea l-am învățat tot ce se cuvine să știe un călugăr: să socotească, să citească și să scrie în latinește și slavonă. Dar nu a învățat a mânui nici sabia, nici buzduganul, și nici arcul cu săgeți.
Musafirul prinse să râdă ușurel.
– Bine s-a mai brodit, tocmai îmi lipsea un grămătic care să întocmească scrisorile. Dacă doar ăsta e necazul, fii pe pace, avem noi grijă de el. Spătare Stroe! strigă brusc.
Un uriaș se ridică de la masă și se apropie de ei cu pași mari:
– Poruncește, Maria Ta!
– Ia-l pe acest tânăr și învață-l tot ce trebuie să știe despre luptă. Dă-i un cal bun și-o uniformă să ne facă cinste. Și ai grijă de el! Răspunzi cu capul dacă i se întâmplă ceva!
– Da, Maria Ta, răspunse cel chemat înclinând capul cu respect.
Stamate își răsucea capul ca un pițigoi, in toate direcțiile, necutezând să-și arate bucuria.
– Du-te cu spătarul Buzescu și ai mare grijă cum te porți, să nu-ți faci de râs neamul și nici pe Sfințiile lor, care te-au crescut, îi mai spuse Maria Sa, amenințându-l cu degetul.
Luminat acum că se afla în fața Domnitorului Țării Românești, Mihai Viteazul, Stamate căzu în genunchi și-i sărută mâna.
Apoi plecă împreună cu Spătarul plutind de o asemenea bucurie cum nu mai cunoscuse decât atunci când dormise pentru prima dată in chilia curată unde îl primiseră călugării.
Va urma!
Autor: Larisa Toader
___
“Stamate cel viteaz” este o poveste de tipul “spin-off”, desprinsă din cartea “Fifi, o fantomă răsfățată”, pentru toți iubitorii seriei și nu numai. 🤗
Dacă v-a plăcut, vă rog să-mi lăsați un semn de apreciere sau un comentariu!🤗