„În noaptea de Sfântul Gheorghe, când se deschid cerurile și spiritele umblă nestingherite printre cei vii, în sunete de primăvară și miros de iarbă proaspătă, atunci este cel mai potrivit moment să cauți iarba fiarelor.

Dar ea nu se arată oricui. Trebuie să ai sufletul curat și dorința sinceră de a le fi de folos celor dragi. Atunci, și doar atunci, o vei putea zări. Iar culegând-o sub razele lunii, va trebui să o ascunzi la piept și să nu o arăți nimănui.

Însă atâta timp cât o vei ține aproape de inimă, nimic rău nu ți se va putea întâmpla, iar limba tuturor viețuitoarelor din apă, de pe pământ și din văzduh îți va deveni cunoscută.”

Bunica tăcu, privind gânditoare în soba din care scântei aurii țâșneau afară la fiecare atingere a vătraiului ce le răscolea.

– Și? întrebă Andrei, nepotul de 11 ani, nerăbdător să afle sfârșitul.
– Și ce? răspunse bătrâna, întorcând capul spre el, ca și cum n-ar fi știut despre ce vorbea.
– Și cum găsești locul unde răsare această iarbă fermecată? completă sora lui, Andreea, de 12 ani, la fel de nerăbdătoare.
– Asta nu e greu. Cel mai bine o cunosc animalele pădurii. E suficient să închizi un șarpe sau un arici într-o cușcă și să stai la pândă. Pe dată vei vedea cum perechea ei vine cu un fir de iarbă în gură și, atingând zăvorul, îl va sfărâma în bucăți. Aceea este iarba fiarelor”, încheie bunica.

Apoi, ridicându-se de pe scăunelul din fața sobei, se apucă să pregătească paturile pentru culcare.

Cei doi copii rămăseseră cu gândul întors spre povestea bunicii. Iarba fiarelor era exact ce le trebuia ca să deprindă graiul animalelor și, în special, al lupilor.

Păstorul lupilor va învăța, în sfârșit, graiul haitei sale și va deveni un stăpân ca nimeni altul, își spuse Andrei cu hotărâre.

Va urma!

Povestirea continuă acțiunea din „Păstorul Lupilor”, poveste publicată în foileton pe blogul Poveștile copilăriei.

Autor: Larisa Toader

#1001deNopțiMagice