Continuând să se îndrepte către Ateneu, pe străduțele înguste și întunecoase, Andrei încerca să-și facă un plan. Trebuia neapărat să o ducă înapoi acasă pe sora lui. Chiar și cu riscul de a o lega iarăși cu lesa.
În acel moment un nor stingher care acoperise luna plină de câteva minute, începu să călătorească și lumina argintată a astrului nopții prinse să scalde brusc străduța veche. Și atunci o văzu: o umbră întunecată se ridică in două picioare doar la doi pași de el și slobozi un urlet:
– Auuuuuu!
Ecourile urletului se sparseră în blocurile ce mărgineau Calea Victoriei, înghițite rapid de traficul gălăgios ce continua netulburat.
Băiatul rămase încremenit. Pentru prima dată i se păruse că fiara vorbea cu glas omenesc. Iar ceea ce pentru un om simplu părea doar un sunet nearticulat, pentru Andrei avea acum sens.
Vârcolacul se ruga către luna plină:
– Mândră stăpână a lumii, dă-mi curând toată vigoarea ta! Umple-mi sufletul cu energie și viața cu magie!
Urmară trei astfel de incantații după care rămase cu privirea ațintită către astrul ceresc de parcă ar fi așteptat un semn.
Un nou negru acoperi iarăși luna. In acel moment, ca și cum ar fi primit un semn îndelung așteptat, monstrul lăsă privirea în jos. Ochii îi sclipiră când îl zări pe băiat și începu să mârâie.
-Mărita doamnă mi-a ascultat ruga, mi-a adus in dar o gustare delicioasă, spuneau mârâiturile ei pe care Andrei le înțelegea acum perfect.
-Ba nu-i deloc așa! se răsti la ea repede simțind cum i se zburlește părul pe brațe.
Vârcolacul începu să-i dea târcoale cu pași lenți și înnebunitori, aruncându-i priviri circumspecte.
-Cine ești tu, omule, și cum de vorbești limba haitei mele?
-Sunt din haita ta! se grăbi să exclame fulgerat de un gând subit. Ba chiar fratele tău!
Vârcolacul adulmecă aerul.
-Mda! Posibil. Dar tot o să te mănânc! mârâi la el începând să se apropie cu pași lenți. Mi-e foame, completă simplu.
“Asta era culmea”, se gândi Andrei indignat. Propria ta soră să te considere drept cină nu era niciodată o veste bună.
– Sunt cam ațos! Nu vrei ceva mai bun? se grăbi să întrebe dându-se cu spatele și scotocind in rucsacul pe care îl purta cu el după o coajă de pâine pe care să i-o poată arunca exact ca prima dată.
Vârcolacul se opri și se uită interesat la ce făcea copilul.
-Ce ai acolo? întrebă in cele din urma biruit de curiozitate.
Băiatul nu răspunse. Pentru că deși căuta, căuta neîncetat, nu găsea absolut nicio coajă de pâine in rucsacul din spate.
Plecase in fugă de acasă și uitase de acest amănunt.
Andrei simți cum o sudoare rece îl scaldă din cap până in picioare.
Părea pierdut.
Imediat apoi, o undă de bucurie îl inundă. Găsise ceva mai bun: toiagul de Păstor al Lupilor strecurat in rucsac după ce-l primise de la Sfântul Petru, cel pe care trebuia să-l folosească pentru întâlnirea cu haita.
Nu se putea să nu-l ajute, se gândi scoțându-l grăbit din rucsac.
Ochii rotunzi și aprinși ai fetei vârcolac îl priveau avizi de curiozitate:
-Ce-ai acolo? repetă ea întrebarea.
Fără să răspundă, fratele ei ridică toiagul în bătaia lunii.
Un fulger izbucni brusc ca o bară de flăcări, urmat imediat de un țipăt prelung.
Apoi se lasă o tăcere cumplită.
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice