– Sfîrrr!!!
O libelulă uriașă, aproape cât capul cel două fetițe, trecu năvalnic pe lângă ele mai-mai să le pună la pământ.
– Scuze! răsună o voce subțirică și Lena mai apucă să vadă doar cum o prichinduță cu pletele roz se chinuia cu mișcări neîndemânatice să potolească zborul haotic al gâzei cu aripi străvezii pe care o încălecase.
Câteva clipe mai târziu, libelula și călăreața ei se pierdură printre razele de soare.
– Ah! lecție de zbor… exclamă driada arătând spre cele două călătoare. Par la început, nu cred să ajungă prea departe, mai chicoti ea.
Apoi, parcă amintindu-și de ceva continuă:
– Pe mine mă cheamă Salica,* dar poți să-mi spui Sali. Pe tine?
– Lena, murmură fetița, rotindu-și în toate direcțiile privirile avide să vadă tot.
Într-adevăr, la doar câțiva pași mai încolo dădură peste cele două călătoare care suferiseră o aterizare forțată și își masau, încărcate de regrete, una nasul, cealaltă coada cu julituri.
– N-o să învețe în veci sa zboare, mormăi prichinduța când cele două fetite se apropiară de ea, arătând spre libelula care se trăgea la umbră șchiopătând din picioarele 1 și 6, fără să fi auzit ceea ce se spunea despre ea căci auzul nu era punctul ei foarte, ca la toate libelulele, așa cum se știe.
– Așa ai zis și în primăvară când i-ai dat lecții de zbor Amiralului, râse Salica amintindu-și de fluturele viu colorat, ultimul din clasa lui la zbor.
Prichinduța oftă pieptănându-și cu degetele pletele roz încâlcite de vânt.
– Ce bine-i de voi, oamenii, că nu aveți astfel de necazuri, spuse ea cu regret, privind-o pe Lena.
Aceasta ar fi vrut să o contrazică, să-i spună că se înșela, dar nu putea să scoată niciun cuvânt, își simțea fălcile încleștate, fără să știe de ce.
Să fi fost surpriza lumii noi în care intrase și vietățile ciudate care zburau peste tot în jurul lor? Ori poate zumzetul necontenit de glasuri ce se auzea de pretutindeni în lumea asta magică?
Oricum ar fi fost, Lena nu avu timp să se dezmeticească bine că, luând-o de mână, driada o trase după ea grăbită salutând-o din mers pe prichinduța care se străduia în zadar să o convingă pe îndărătnica libelulă să o pornească iarăși în zbor.
– Trebuie să vezi asta, decise Salica, hotărâtă să fie un ghid primitor în lumea pe care noua ei prietenă de-abia o descoperea.
Și, dând într-o parte perdeaua de crengi a unei sălcii bătrâne cu trunchiul de două ori mai gros decât cel din curtea ei, nimfa îi oferi fetiței cel mai frumos spectacol din viața ei:
Pe apele albastre ale lacului ce se ivise, se zărea o insulă plutitoare alcătuită cu totul și cu totul din flori multicolore. Erau acolo nuferi galbeni, flori de nu-mă-uita albastre, maci roșii, iriși mov, lalele în toate culorile curcubeului, crini, trandafiri, bujori și o sumedenie de alte flori din toate anotimpurile de ai fi zis că aici reușiseră să spargă toate barierele de timp și loc și să-și arunce miresmele către cer.
Deodată florile de pe insulița din mijlocul lacului se ridicară și prinseră să danseze, în cercuri line mai întâi, apoi din ce în ce mai repede, într-un ritm amețitor, bătând neîntrerupt pământul cu piciorușele lor mici și verzi.
Un “O” prelung izbucni dintr-o mulțime de piepturi pe mai multe voci.
Și, de-abia atunci, Lena observă că malurile lacului erau împânzite de zâni și zâne, de toate mărimile… și toate culorile, cu pielea albă, cafenie, roz, verde sau chiar… albastră, la fel ca pletele, lungi sau scurte, in toate culorile curcubeului, ce le încadrau chipurile diafane.
O muzică veselă se auzea de peste tot de parcă o orchestră de greieri ar fi cântat la unison doar pentru dansatoarele înmiresmate.
– Sărbătoresc venirea verii, șopti driada. Cele din stânga, care acum pleacă de pe insulă, sunt florile de primăvară care își sărbătoresc retragerea, iar cele care dansează acum in mijloc sunt cele care de-abia acum au înflorit, odată cu venirea verii.
Salica mai vru să spună ceva, dar un glas morocănos o întrerupse deodată:
– Aici erai! Te-am prins în sfârșit!
* De la Salix, denumirea in latină a salciei.
Va urma!
Autor: Larisa Toader
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice