A doua zi de dimineață, înarmați cu mirosul fin al Andreei, fetița-vârcolac, și cu bastonul de Păstor al Lupilor purtat de Andrei, cei doi copii porniră în căutarea ierbii fiarelor.
Cu o seară înainte, imediat ce bunicii adormiseră, își făcuseră planul. Iar primul pas era găsirea celui care cunoștea iarba fiarelor — fie el arici sau șarpe.
— Unde să căutăm? întrebă brusc Andrei, nervos, după câteva minute în care răscolise cu toiagul frunzele uscate fără să găsească altceva decât niște gângănii înveselite de razele soarelui de primăvară, ce se strecura cu mare greutate printre ramurile copacilor înfrunziți.
Întorcând capul spre sora lui, observă, plin de indignare, că aceasta se așezase pe o buturugă și butona cu repeziciune telefonul inteligent, total nepăsătoare la frământările lui.
Vru să-i spună ceva usturător, dar un chiuit — cam ca un hăulit de lup, se gândi el apoi — îi făcu inima să-i sară din piept de spaimă, apoi să se uite, cu grijă, în jur.
În cele din urmă se liniști. Era doar sora lui și apucăturile ei tot mai ciudate, se gândi, puțin derutat.
— Ham găsit! hămăi Andreea, fără să-și dea seama ce spune.
Pe băiat îl pufni râsul și își întoarse capul, concentrându-și toată atenția către un ulm înalt. Nu era prima dată când sora lui hămăia, nici când îl pufnea râsul din cauza asta, atrăgând asupra lui priviri urâte și cuvinte aprinse.
Însă acum nu-și permitea să o supere. Avea nevoie de ajutorul ei. Sau, mai degrabă, de nasul ei fin.
— Ce-ai găsit? îndrăzni să întrebe cu vocea normală, după ce reuși să-și șteargă de pe față umbra oricărui zâmbet care ar fi putut fi considerat obraznic.
— Ham găsit exact ce căutam! Aricii sunt cei mai potriviți să găsească iarba fiarelor și sigur se află o familie în Luminișul Lupilor. Nasul meu nu mă-nșală, spuse plină de importanță fata-vârcolac, pornind cu mișcări rapide către poiana unde, cu câteva săptămâni în urmă, avusese loc ultimul Sfat al Lupilor.
Privirea băiatului, împreună cu râsul lui copilăresc, zburară din nou spre ulmul cel înalt.
Hămăitul surorii lui era mereu ATÂT de amuzant!
Dar, cum nu-și permitea să o piardă din vedere, o porni rapid pe urmele ei.
Poiana Lupilor, așa cum o numeau cei doi copii din cauza pământului bătătorit de zecile de labe ce o vizitau la fiecare lună plină, îi întâmpină mustind de viața de primăvară și de verdele crud al ierbii, care de-abia apăruse pe ici, pe colo.
Andrei nu avu timp să vadă mai nimic în jur, căci Andreea, cu nasul în jos, adulmeca plină de grijă pământul reavăn, de pe care zăpada se topise cu doar câteva săptămâni în urmă, și nu trecu mult până ce se apropie de rădăcina unui brad bătrân, dădu cu grijă frunzele uscate la o parte și spuse, arătând spre cele două mogâldețe cu țepi:
— Ham găsit! Aici este un culcuș de arici.
Andrei se apropie plin de curiozitate și, văzând cele două gheme de ace, vru să-l apuce pe unul dintre ele.
— Nu, așteaptă să… — încercă să-l oprească sora lui, dar nu mai apucă să termine.
— Auuu! M-a înțepat, bombăni Andrei, retrăgându-și grăbit degetul, din care se ivise o picătură de sânge. Voiam să-l apuc de unul dintre țepi, dar s-a mișcat… — încercă el să explice, vârându-și degetul în gură ca să aline durerea.
Fetița scoase o mănușă de grădinărit și o cutie de carton.
— Mă gândeam eu că o să avem nevoie de astea, spuse încântată de propria ei inteligență și vru să se apropie de cuibul celor doi arici.
Andrei o opri:
— Nu spunea bunica că doar în noaptea de Sfântul Gheorghe iarba fiarelor poate fi zărită și că trebuie culeasă la lumina lunii?
Andreea se opri, gânditoare.
— Așa este, îi dădu ea dreptate. Trebuie să ne întoarcem diseară.
— Și să aducem cursa de șoareci. Nu cred că iarba fiarelor funcționează cu o cutie de carton, completă fratele ei zeflemitor, acum că știa unde putea găsi familia de arici de care avea nevoie.
Va urma!
—-
Povestirea continuă acțiunea din „Păstorul Lupilor”, poveste publicată în foileton pe blogul Poveștile copilăriei.
Autor: Larisa Toader
#LarisaToader
#1001deNopțiMagice