Prin întunericul de catran, o trăsură cu portiere aurite și însemne heraldice care trădau originea nobilă a ocupanților ei venea în goana mare, hurducăind din toate încheieturile pe drumul desfundat de ploile și ninsorile ultimelor zile și nopți.
În picioare pe capră, vizitiul mâna cu aprige lovituri de bici caii ce fornăiau înnebuniți și înghițeau pământul nechezând înspăimântați.
Ochi fosforescenți se zăreau perechi-perechi sclipind în întuneric, tot mai aproape, tot mai primejdioși, împresurând trăsura mai întâi în cercuri largi, apoi din ce în ce mai strânse. Nu mai era mult până ce aveau să o înghită.
Lângă vizitiu, cu pălăria înfundată adânc pe frunte, un bărbat cu sprâncenele încruntate și privirea aspră scruta cu atenție întunericul greu încercând să ghicească cât de aproape era primejdia.
De-o parte și de alta a trăsurii galopau apăsat doi cai mărunți, pe ale căror crupe cravașa lăsase urme adânci. Călăreții continuau să-i lovească aruncând priviri cercetătoare în urmă.
Din când în când la geamul trăsurii se ițea chipul înspăimântat al unei femei tinere, învăluită în văluri negre, ce se ținea cu mare greutate de marginile sofalei, străduindu-se să nu se lovească de pereții trăsurii la fiecare clătinare primejdioasă.
Lângă ea, o femeie rotofeie și bucălaie, îmbrăcată în haine de doică domnească, strângea la piept cu mișcări protectoare un copilaș de doar câteva luni îngânând un cântec de leagăn pentru a adormi micuța creatură ce se trezise și scâncea, parcă simțind primejdia.
Nu departe, la mai puțin de o azvârlitură de băț, se zăreau ca prin ceață, parcă îndepărtându-se lent de călători, geamurile aburite ale unei siluete negre, o fortăreață întunecată ale cărei geamuri înalte aruncau lumini palide în jur. Nu mai aveau mult până ce vor ajunge la adăpost, gândi bărbatul cu chipul întunecat de pe capră aruncând priviri în urmă.
Era și timpul. Deja siluetele cu ochi fosforescenți îi împresuraseră. Chipurile hâde ale unor ființe cenușii ce-i urmăreau în zbor de când intraseră în codrul golit de frunze din apropierea dealurilor Lipovei se ghiceau în întuneric. Mult nu mai aveau pana să-i ajungă. Un ropot ca de pietre de moară venea din toate părțile, părând a se lua la întrecere cu tropotul cailor înspăimântați si al trăsurii ce sălta hurducăită pe arcurile-i înalte.
În acel moment, trăsura izbi cu putere un obstacol și se înțepeni. Vizitiul se porni să biciuiască fără milă caii, îngrozit de amenințarea pe care părea să o cunoască prea bine.
Cu o smucitură puternică, aceștia se ridicară pe picioarele din spate, apoi, înspăimântați de pericolul din umbră, rupseră frâul și o luară la goană, lăsând trăsura pradă ființelor ciudate.
Vizitiul îngălbeni. Cu sânge rece, tovarășul lui de pe capră scoase pistolul și așteptă apropierea dușmanului feroce care zbura spre ei sub forma unui stol uriaș.
Zgomote teribile, ca de piatră sfărâmată, se auzeau tot mai aproape, tot mai puternic, tot mai amenințător, părând că vin de pretutindeni, că vor înghiți în curând bieții călători fără apărare.
La fel de albă la față ca pătura de lână pe care o avea pusă pe picioare, cu ochii măriți de spaimă, tânăra călătoare ridică cu mâini tremurânde perdeluța, încercând să zărească ceva prin geamul aburit al trăsurii oprite în loc. Simțise hurducăitura și oprirea bruscă îi spunea că nu era un lucru bun.
Lângă ea, cu ochii închiși, doica murmura rugăciuni strângând la piept pruncul ce adormise din nou.
Țipete ascuțite se auzeau tot mai aproape, tot mai fioroase până ce, cu un trosnet de piatră sfărâmată, o fiară cenușie, de dimensiunea unui câine ciobănesc, cu cap și corp de câine, dar cu aripi de vultur, se năpusti peste ușa trăsurii către prada neajutorată apărată de un geam fragil. Cu un zgomot ascuțit, sticla se sparse în zeci de cioburi.
Un urlet de fiară sălbatică, un țipăt de femeie îngrozită și un foc de pistol sparseră în același timp noaptea înghețată de iarnă…
Apoi se lăsă o tăcere cumplită…
VA URMA
___
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice