Însă în vara aceea norocul a fost de partea noastră.
Într-o zi ploioasă, pe când șoarecii rodeau cu un zgomot sec din porumbul adunat în pod, bunica ne-a spus:
– Luați pisica vărgată și pe cea albă și urcați-le în pod să sperie șoarecii.
Noi atât am așteptat. Podul era pentru noi un spațiu magic plin cu comori nebănuite. Dar rareori aveam voie în el.
Fericiți, am urcat cu pisicile în brațe cele câteva trepte ale scării din lemn. Și, după ce instinctul de vânător a pus felinele la treabă, ne-am uitat în jur încântați, întrebându-ne de unde să începem cu scotocitul.
Un dulap vechi de 100 de ani mai că nu ne striga pe nume, așa că am pornit grăbiți spre el, fără să ținem cont de piedicile din jur.
Și, pe când călcam printre grinzile șubrede ale podului precum cocostârcul prin mătasea broaștei, degetul meu mare s-a lovit dureros de ceva ciudat. Părea o scândură decolorată de vreme și umezeală… dar parcă nu era din lemn.
M-am apropiat și am încercat să dezgrop cu mare atenție ceea ce părea un placaj cu o formă neobișnuită. Și, deodată, mi-a stat inima-n loc: pusesem mâna pe ceva ce semăna cu o copertă foarte groasă de carte. O copertă din lemn sculptat și împodobit cu frunze și flori. Era o carte foarte veche de povești și basme. Pe prima pagină era scris, cu înflorituri, anul apariției: 1900 și titlul ”Carte de basme”.
Inima mi-a tresărit. Toți copiii din familie iubeam poveștile. Era clar, dădusem peste o adevărată comoară, mi-am zis și am strâns la piept cartea plină de praf și mucegai. Povești pline de tâlc, povești înțelepte sau doar amuzante ori ciudate așteptau să fie savurate pagină cu pagină.
Iar acolo, printre alte basme fermecate, am regăsit povestea Amirei.
… Și continuarea suna cam așa…
“În ziua următoare, Amira și-a anunțat supușii că va face o călătorie îndelungată la celălalt capăt al împărăției și, după ce și-a desemnat sora mijlocie drept urmașă la tron, a încălecat pe un căluț de mare năzdrăvan și s-a pregătit de plecare.
Sub șa, într-o ascunzătoare tainică, a pus bine cadourile Zânei, ca să le aibă la îndemână.
– Fii cu mare băgare de seamă, Amira, să nu te pierdem și pe tine, i-a șoptit Azaleea, sora ei mai mică.
Era singura care cunoștea taina plecării ei neașteptate. Deși o încurajase să plece, avea mari îndoieli că-și vor regăsi tatăl.
– Fii pe pace, voi avea mare grijă, răspunse Amira sărutând-o rapid și grăbindu-se să plece de teamă ca nu cumva aceasta să o convingă să renunțe la acest gând. Rămâi cu bine! mai strigă ea și trase de căpăstru cu putere.
Căluțul de mare întelese numaidecât mesajul și porni să galopează prin apă, ocolind cu grijă bancurile de pești multicolori ce treceai necontenit prin fața sa și ridicându-se tot mai mult către capătul de sus al apei și către cerul senin.
Era un căluț auriu, cu trompă alungită și botic ascuțit, foarte inteligent și iubitor. Amira îl crescuse de când era doar un ou, îl hrănise, îl botezase Daur, se jucase cu el și îl antrenase până ce devenise cel mai inteligent căluț de mare din regatul subacvatic. Era clar că nu putea lipsi din această aventură magică, își spuse sirena întrebându-se unde putea să-l ascundă când va ajunge la mal.
Și tot gândindu-se așa simți cum, pe măsură ce se ridica la suprafață, apa devine tot mai caldă, razele soarelui tot mai puternice, până ce, scoțând brusc capul de sub valurile line ale mării, simți deodată cum o rază ascuțită ca o suliță îi străpunge ochii și trebui să-i închidă numaidecât.
Autor: Larisa Toader
Va urma!
——————-
Povestea va continua mâine seara…
Dacă v-a plăcut, va rog sa-mi lăsați un semn de apreciere sau un comentariu!
Va astept aici, cu drag, in fiecare seara, după ora 22!
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice