În poiana învăluită-n fum, era un întuneric gros de să-l tai cu cuțitul.
O tăcere mormântală domnea de jur-împrejur, întreruptă din când în când de vaietul unei bufnițe supărate. Siluetele întunecate ale copacilor se ghiceau în întunericul de catran, în timp ce ici-colo izbucnea câte o flacără violet năbădăioasă, oprită aproape imediat, cu un murmur nemulțumit.
Un fum greu și negru se ridica încet, apoi se așeza pale-pale pe florile și copacii din jur.
Douăsprezece cazane, de felurite mărimi, fumegau încetișor, așezate pe pirostrii, în timp ce, lângă fiecare dintre ele, câte o făptură nedeslușită, înveșmântată într-o pelerină stacojie, amesteca plină de luare aminte. O glugă în aceeași culoare le acoperea chipul și pletele lungi, ivite ușor de sub acoperământul capului.
Privită de la distanță, întreaga activitate avea un aer înfricoșător și tainic, ca toate activitățile care se desfășoară în pustietăți necălcate de picior de om și în puterea nopții întunecoase.
Deodată un colț de lună se ivi printre ramurile unui stejar bătrân ce străjuia poiana și o voce hârâită exclamă:
– De-ajuns! Cazanele jos!
Semnalul fu suficient pentru ca, de sub mânecile fiecărei pelerine stacojii să se ivească niște brațe slăbănoage care, cu un icnet, reușiră să dea jos fiecare cazan de pe pirostrii.
Vocea cavernoasă continuă, întinzând un deget cocoșat către cea mai apropiată făptură:
– Tu, prezintă-ți vraja!
O voce tremurată și subțiratică răspunse:
– Mizerie de Unicorn, cu lacrimi de șoarece bengalez și un fir din păr de maimuță zburătoare. Lăsate la fermentat o noapte și o zi!
Vocea cavernoasă pufni întrerupând prezentarea:
– Să văd! Arată-mi!
– Flori de mucegai, tunete și trăsnete să apară în clipa asta! O ploaie de vară să pornească din cazanul meu! repetă vocea întinzând bagheta tremurândă spre ceaun.
Un tunet îndepărtat se auzi numaidecât, urmat imediat de un trăsnet de foc ce porni din ceaunul întunecat și se ridică amenințător deasupra poienii.
Lângă fiecare ceaun făpturile cu pelerine își strânseră mai bine glugile pe cap pregătindu-se de o ploaie cu șiroaie, dar neîndrăznind să-și părăsească locurile.
Și, într-adevăr, începu să plouă cu… sclipici roz! Un șuvoi nemaipomenit izbucni ca un gheizer din cazan și se porni să curgă ca o ploaie de vară roz acoperind totul în jur.
– Au! Mă arde! țipă cotoroanța cu voce ascuțită. Oprește-l! se răsti încercând să folosească propria-i baghetă.
Dar aceasta păru să fi prins o viață proprie pentru că-i zbură din mână, se strecură prin desișul stejarului și se făcu nevăzută în înaltul cerului.
– E oribil! Nu-mi pot ține examenul în condițiile astea! Sunteți liberi! mugi ea încălecând pe mătura-i vrăjită și se făcu nevăzută cât ai clipi.
Câteva momente în poiană se lăsă liniștea. Apoi, un cor de râsete, pe mai multe voci, se făcu auzit și douăsprezece glugi de pelerine stacojii, pline cu sclipici, se lăsară în jos în același timp, descoperind chipuri tinere și pline de veselie.
Douăsprezece fete și băieți, toți în jurul vârstei de paisprezece ani, se prinseră de mâini și începură o horă a veseliei în jurul cazanului ce continua să scuipe șuvoaie de sclipici roz, fără să dea semne de oboseală.
Acea bucurie și plenitudine pe care nu o simt decât acei care au scăpat de un examen dificil, pentru care nu au învățat, pusese stăpânire pe micii învățăcei.
– Vezi, ți-am spus eu că scăparea ne va veni de la sclipici, spuse deodată un băiat blond cu plete până la brâu fetei ce juca lângă el. Doamna Muscarița are o fobie de sclipiciul roz încă de când a căzut într-o cadă plină, pe vremea când era vrăjitoare începătoare! Știam eu că, dacă lucrăm toți împreună și înlocuim mizeria de unicorn cu lacrimile lui magice, se transformă în sclipici! Să batem palma! strigă el cu putere, oprindu-se brusc din țopăiala.
Douăsprezece brațe se întinseră deodată în mijlocul cercului și douăsprezece voci, unele pițigăiate, altele groase sau cristaline, strigară la unison:
– Trăiască Echipa Unicornilor! Cea mai bună echipă de vrăjitori juniori de la Liceul „Magie fără frontiere”! Ura!!!!
– Acum, haideți să mergem la concertul de rock! țipă brusc o fată brunetă cu ochi albaștri, puternic fardați. Fratele meu este la pază și mi-a promis că putem intra!
Pe loc, douăsprezece fluierături chemară în cea mai mare grabă cele douăsprezece mături năzdrăvane și, cât ai clipi, în poiana magică nu mai rămase decât ceaunul care continua să scuipe sclipici, neobosit.
Cei doisprezece vrăjitori juniori țopăiau fericiți la concertul de muzică rock organizat de primărie pe stadionul orașului.
Autor: Larisa Toader