Basmele și poveștile sunt mereu minunate și pline de învățăminte. Dar se întâmplă, uneori, ca o întâmplare adevarată să fie atât de neobișnuită încât să-ți fie greu să o crezi chiar și atunci când o vezi cu ochii tăi.
Cum a fost cea care urmează:
Cu mai mult de treizeci de ani în urmă, cam pe la începutul anilor 90, s-a întâmplat ceva care a zguduit de râs opinia publică.
Era un început de septembrie călduț când încă se îngâna vara cu toamna și niciuna nu se încumeta parcă să ia în stăpânire lumea.
Fructele pentru țuică și palincă fuseseră deja culese, în special în zonele de câmpii și coline, iar borhotul de prune “fiersese” deja sau era către final.
Așa că, într-un sat din Bărăgan ce s-au gândit localnicii?
Să nu-l mai arunce la gunoi ori să-l îngroape, mai bine să-l lase pe marginea bălții unde se bălăceau rațele și gâștele, laolaltă cu porcii satului. Pe malul acestuia era un teren cam arid, așa că oamenii s-au gândit că borhotul de prune o să-l mai îngrașe.
Dar nimeni nu bănuia ce avea să se întâmple în continuare.
Că numai ce le-a mirosit a prune, rațele și gâștele s-au repezit hulpave să ciugulească din borhot… Și au tot ciugulit fără măsură până ce au căzut secerate la pământ și acolo au rămas.
Văzând sătenii că nu li se mai întorc orătăniile de la baltă, s-au trezit a doua zi cu noaptea in cap și s-au apucat să le caute. Nu le-a fost greu să le găsească pentru că satul și balta nu erau mari și fiecare le însemnase pe ale lui să le poată recunoaște.
– Vai de mine, au început să le căineze gospodinele când le-au văzut căzute la pământ fără suflare pe marginea bălții. A dat o boleșniță în ele, săracele, barem fulgii să-i luăm pentru perne dacă de altceva nu mai avem parte.
Și au prins sa le jumulească bine pe piept și pe la coadă, că penele și fulgii de rață și gâscă sunt scumpi, Or umple cu ei o pernă sau o plapumă l, și-au zis femeile jumulindu-și propriile păsări.
Apoi au plecat spre casă lăsându-le în voia mistreților și a vulpilor pe marginea bălții și căinându-și soarta.
Luându-se pe urmă cu alte treburi, au uitat cu totul de ele…
Trei zile mai târziu, însă, tot satul prinse să vuiască…
Oamenii ieșeau pe la porți crucindu-se, femeile își scuipau în sân cu teamă, iar copiii se alergau râzând cu gura până la urechi…
Ce se întâmplase, oare, de pusese pe jar tot satul?
Se întâmplase că prin mijlocul satului mărșăluia, dând din fundurile goale, un cârd de rațe și gâște, cu piepturile despuiate.
Mergeau toate șovăielnic și împleticit, legănându-se mai abitir decât o făceau în mod obișnuit.
Erau păsările care zăcuseră în părăsire pe baltă. Nu muriseră… doar se îmbătaseră și căzuseră într-un somn atât de adânc, încât nu mai simțiseră nimic… nici măcar despuierea rușinoasă de fulgii și penele mai subțiri.
După ce se treziseră din beția dată de prunele fermentate, plecaseră fiecare către casa unde locuiau spre spaima si apoi amuzamentul localnicilor.
Un uriaș hohot de râs se răspândi apoi de la un capăt la altul al satului pe măsură ce sătenii înțelegeau tâlcul goliciunii orătăniilor.
Povestea a ajuns și în ziare, făcând satul vedetă așa că, pentru ca asta să nu se mai întâmple în viitor, a fost interzisă cu desăvârșire aruncarea borhotului in locuri unde putea fi mâncat de animale.
Iar în anul acela satul a avut cele mai urâte orătănii.
Autor: Larisa Toader