Se spune că, demult tare, într-o țară îndepărtată, exista un ținut alcătuit numai și numai din zăpadă și gheață.
Totul aici era astfel construit, și animalele, și păsările, și plantele, cu totul din zăpadă, de un alb strălucitor, gata să-ți ia ochii. Mai ales oamenii. Toți erau alcătuiți dintr-o nea rece și pufoasă: bărbați, femei și copii.
Ba chiar și razele soarelui se transformau în săgeți transparente, dacă reușeau vreodată să străpungă platoșa de gheață ce acoperea întregul ținut. Căci această țară nemaipomenită era acoperită de o cupolă transparentă care nu lăsa să treacă niciun fel de căldură ce ar fi putut distruge frumusețea regatului.
Asupra acestuia veghea necontenit Zâna Ghețurilor și a Zăpezii. Ea era cea care crease această lume minunată, mai întâi în joacă apoi, pentru că începuse să o iubească, devenise jucăria ei preferată și nu lăsa nicio zi să treacă fără să se asigure că lumea ei era și rămânea mereu perfectă.
Mulți ani trecuseră de la construirea acestui ținut nemaivăzut. Numărul locuitorilor săi crescuse de la zi la zi și de la an la an. Deja Ținutul devenise neîncăpător pentru castelele de gheață și oamenii care-l populau, copacii de gheață se răriseră, animalele dispăruseră, iar oamenii de zăpadă erau tot mai mici și mai pricăjiți.
De atâta timp nu mai ninsese!
Zâna părea că-i uitase de tot. De mult nu se mai îngrijise de ei.
Mai marii împărăției țineau sfaturi peste sfaturi în care-și împărțeau puțina zăpadă ce le rămăsese, fără să ia vreo hotărâre.
Și, în acest timp, oamenii de zăpadă se târau nefericiți de la o casă la alta ori lâncezeau în curte cu privirea spre cerul înstelat de unde nu mai căzuse niciun fulg de ani și ani.
Nici copiii de zăpadă nu se mai jucau în curțile pustii. Totul era tăcut și trist cât vedeai cu ochii.
Totuși, in cele din urmă, după mai multe întâlniri fără niciun rezultat, la un moment dat, mai marilor ținutului le-a venit o idee măreață. Și au împărtășit-o rapid celor din jur:
– Vom trimite un mesager către Zâna Ghețurilor și a Zăpezii. Îi vom spune oful nostru și ea va ști cum să ne ajute.
Hotărârea a fost primită cu urale.
Rămânea o întrebare. Pe cine să trimită în solie?
– Eu, dragii mei, știți prea bine că nu pot pleca, s-a scuzat repede regele cetății. Nu putem lăsa Ținutul fără cârmuire. Iar fiul meu cu atât mai puțin, trebuie să-și urmeze învățătura ca să ajungă un bun cârmuitor, precum știți. Dar poate Marele Dregător?… a întrebat el întorcându-se spre acesta.
Marele Dregător a oftat:
– Îmi pare rău, Luminația ta și iubiți cetățeni, mi-este imposibil să părăsesc Ținutul în următoarea perioadă. Am atâtea treburi care nu suportă amânare! Dar, poate Marele Sfetnic… a întors el capul spre cel pe care-l numise.
Acesta l-a privit cu reproș:
– Și legile pe care le avem în lucru? Cui o să le lăsăm? Nu-Nu! a spus el grăbit, nu pot să plec, dar poate Marele Spătar… l-a desemnat el grăbit pe următorul în grad.
Însă și acesta avea treburi urgente care necesitau prezența lui imediată. Și, rând pe rând, toți dregătorii au refuzat cinstea de a se duce ca soli la Zâna Ghețurilor și a Zăpezii.
Erau în același punct ca la început. Și, pe când adunarea urma să se încheie cu promisiunea ca va relua discuția a doua zi, Moș Costache, măturătorul castelului de zăpadă, cu mătura lui mare de nuiele se înfătișă pregătit să curețe mizeria lăsată de prea distinșii dregători.
Dar nu apucă să spună pentru ce venise că Marele Dregător, zărindu-l ieșind în față cu mătura pe umăr, scoase un răcnet de se cutremurară pereții de gheață:
– Bravo, Moș Costache! Bine-ai venit!
Bătrânul om de zăpadă se opri nedumerit. În toată cariera lui de măturător nu mai fusese niciodată atât de bine primit într-o adunare. De obicei îl goneau cerându-i să vină mai târziu.
Toți ceilalți dregători tăcură înmărmuriți.
Marele Dregător se apropie vioi și prinse să-i scuture mâna, fericit:
– Felicitări, Moș Costache! Ai câștigat onoarea de a vorbi cu Zâna Ghețurilor și a Zăpezii! Mergi sănătos și te așteptăm cu vești bune!
Cât ai clipi, urale grozave începură să răsune din toate piepturile și brațe puternice îl purtară în triumf pe bătrânul care nu înțelegea nimic, până la vechea căsuță unde îl aștepta baba lui, îngrijorată de întârziere.
Din câteva cuvinte agera bătrână pricepu necazul, ăăă… vreau să spun, cinstea, care se abătuse asupra moșneagului și prinse să-l căineze. Era o femeie de zăpadă tare de treabă, dar teribil de cicălitoare:
– Sărman bătrân prostănac, iar te-ai lăsat păcălit, așa-i?
Moș Costache nu răspunse, dar nasul lui roșu se lungise parcă și mai mult. Apoi, dând din umeri se apucă să-și facă bagajul.
Ce pui în bocceluță atunci când pornești la un drum de unde nu știi sigur dacă te mai întorci?
#1001denoptifermecate
#povestipentrucopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice