Departe-departe, acolo unde se îngână ziua cu noaptea, iar zăpada și ghețurile domnesc mai bine de șase luni pe an, într-o pepinieră mereu verde, trăia un mic brad cu coroana deasă și frumoasă ca-n povești.
Brăduțul nostru, cu cetina tot verde, vorba cântecului și atât de bogată că l-ar fi putut face mândru (sau chiar puțin înfumurat, cum se mai întâmplă) avea un mare necaz care nu-l lăsa să se bucure de darurile cu care îl înzestrase natura: avea trupușorul strâmb și vârful încovoiat spre pământ. Brăduțul nostru era urât și el o știa prea bine.
Un brad pentru Crăciun trebuie să fie drept ca lumânarea, își spunea el cu amărăciune, privindu-și necăjit umbra gârbovită. Era supărarea vieții lui, povara care-i amăra zilele de ani și ani.
Pe vremea când era doar un puiuț, fusese o iarnă grea așa cum doar în Nordul înghețat sunt. Nămeți peste nămeți se adunaseră. Brăduțul se crezuse la adăpost, la umbra unui frate mai mare. Nimeni nu prevăzuse necazul ce va urma.
Pentru că atunci când un vifor năpraznic a luat pe sus zăpada adunată pe crestele brazilor mai înalți, un morman imens s-a prăbușit peste brăduțul ce tocmai își scosese trupușorul plăpând din zăpada afânată. Greutatea muntelui de nea a fost atât de mare încât l-a culcat la pământ.
Doar frăgezimea tulpinii l-a ferit să se rupă, dar a rămas ascuns sub zăpadă, nemaiputând să se miște sub greutatea avalanșei. Atunci brăduțul a crezut că i-a venit sfârșitul. Dar, după trei luni chinuitoare, când mormanul s-a topit sub primele raze de soare, micuțul a fost descoperit de silvicultor și ajutat să iasă la lumină.
Încetul cu încetul micul brad s-a înzdrăvenit și a devenit tot mai robust. Tulpina i se întărea, frunzișul se ramifica și devenea tot mai verde, ramurile se făceau tot mai dese și mai bogate.
Brăduțul sorbea cu nesaț apa și lumina soarelui, laolaltă cu bunătățile din îngrășămintele pe care i le dădeau îngrijitorii. Pe zi ce trecea, devenea tot mai puternic și mai stufos. Un singur lucru îl necăjea: tulpina îi rămăsese strâmbă.
Oricât se străduiseră oamenii și natura, laolaltă, nu izbutiseră să o mai îndrepte. Stătea cocârjată și răsucită de parcă ar fi vrut să-i amintească brăduțului de lunile de coșmar în care crezuse că nu va mai vedea lumina zilei.
Oamenii încercaseră să-l ajute: îl strânseseră cu asemenea putere în proptele de simțise că-i iese cetina de pe frunze de durere. Apoi îi puseseră o proptea, trăseseră de el, îl legaseră și împinseseră luni întregi.
Totul în zadar. Tulpina îi rămăsese cocârjată.
Acest lucru îl umplea de o tristețe nemărginită pe brăduț. Și nu pentru că l-ar fi durut sau pentru că ținea la frumusețe. Nicidecum.
Brăduțul nostru avea un mare vis: își dorea să devină un brad de Crăciun. Încă de mic auzise povești uimitoare despre locurile magice în care ajung brazii din pepinieră, cum sunt împodobiți și cum ocupă un loc de cinste în ziua de Crăciun.
Căci, pentru fiecare brad crescut în pepinieră, nu există lucru mai minunat la care să viseze decât să fie luat acasă și împodobit.
Însă pentru asta trebuie să fii drept și voinic, își spunea el mereu, cu amărăciune.
Cine ar împodobi un brad strâmb? se întreba adesea scuturându-și cetina cu tristețe.
Cu toate astea, brăduțul cel strâmb era un optimist. Tristețea care-l cuprindea în preajma Crăciunului când vedea cum frații lui erau aleși pe rând și mutați în camioane, se risipea imediat ce se topea stratul de zăpadă.
Și, revenind parcă la viață, se făcea util peste tot unde era nevoie de ajutorul lui: își scutura roua de pe crengi pentru ca frățiorii lui mai mici să o poată bea, ajuta păsările să-și facă un cuib călduros între ramurile sale, își desfăcea crengile cu acele bogate pentru ca razele calde să ajungă până la cele mai mici plante, apoi își strângea cetina când era nevoie să le protejeze de soarele prea puternic.
Mai pe scurt, se străduia să fie un frate mai mare, iubitor și săritor.
Din generația lui rămăsese singurul în toată pepiniera. Rând pe rând, brazii de aceeași vârstă cu el fuseseră scoși și trimiși la oraș unde înveseleau cu cetina lor curți impunătoare. Iar cei mai norocoși erau împodobiți ani și ani cu globuri colorate și lumini strălucitoare.
În jurul lui fuseseră plantați alți puieți care începeau să crească uitându-se la el plini de iubire ca la un frate mai mare. Brăduțul nostru continua să le fie aproape și să-i ajute.
Dar, pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai posomorât și mai morocănos. Ocupa tot mai mult loc cu crengile lui mari, iar puieții nou plantați începură să se teamă de el.
Și, de unde pe vremuri i se dusese vestea drept un brăduț vesel și îndatoritor, devenise din zi în zi tot mai ursuz și mai urâcios.
Nu doar că nu-și mai ajuta frățiorii, dar, pentru că avea sentimentul că aceștia îl disprețuiau pentru trunchiul lui cocârjat, începuse să o facă și el.
”Ei bine, n-am nevoie de ei, mă descurc și singur! Oricum sunt cel mai mare și mai înțelept din pepinieră, merit un loc de cinste!”.
Și, tot gândindu-se așa, începu să se îngrașe.
”În acest fel, oamenii nu vor avea încotro și îmi vor lăsa un spațiu mai mare, aș putea deveni chiar regele pepinierei”, se gândea el țâfnos și din ce în ce mai mândru.
Câteodată, însă, în nopțile în care luna plină strălucea deasupra lui laolaltă cu luceafărul și puzderia de stele, își amintea de visul lui neîmplinit și, în adierea vântului rece, lăsa lacrimile să-i curgă în voie, în timp ce suspine adânci îi zguduiau trunchiul gros.
Într-o noapte, însă, ceva se schimbă. Stătea amărât, privind cu jale spre luna plină și amintindu-și de visele lui neîmplinite, când se întâmplă ceva cu totul și cu totul neobișnuit.
Cineva plângea cu sughițuri și se tânguia sub cetina lui deasă.
Privind cu atenție, bradul descoperi un mic pui de veveriță cenușie. Ghemuit pe o creangă groasă, suspina cu amar, rotindu-și ochii speriați în jurul lui.
Bradul era uimit. De tare mult timp nu-l mai vizitase nimeni. Vestea despre temperamentul lui răutăcios se răspândise în ultimii ani, iar păsările și plantele, ba chiar și animalele, îl ocoleau cu grijă.
Bradul își drese glasul răgușit. De atâta timp nu mai vorbise cu nimeni!
-.Îhm… Hm… tu cine ești, micuțo? întrebă el îmblânzindu-și vocea ca să nu o sperie și mai mult pe mica vietate.
− Cine a vorbit? tresări puiul de veveriță rotindu-și privirile speriate în toate părțile.
− Eu, bradul. Sapin mă cheamă. Pe tine?…
− Ri-rița, se bâlbâi ea, neliniștită.
− Mă bucur să te cunosc, Ririța! răspunse bradul încercând să fie cât mai amabil. Ce faci aici?
− D-doar Rița, îl corectă veverița. M-am rătăcit de părinții mei. Nu știu unde sunt, șopti ea și ochii i se umplură de lacrimi din nou.
− Fii pe pace, micuțo, îi găsim noi! încercă bradul să o liniștească cu glasul lui gros.
Ceva din suferința micuței vizitatoare îi reamintea de anii când toți cei din jurul lui se bazau pe ajutorul său. Acum înțelegea că să fie util altora poate da un sens unei existențe mohorâte.
Era ceea ce-i lipsise enorm în anii lungi de singurătate.
− Imediat ce răsare soarele, spuse bradul, te poți urca în vârful meu să îi cauți. Între timp, mergi până la creanga de colo, adăugă apoi, mișcând-o ușor. Sub ea vei găsi o scorbură încăpătoare plină cu frunze uscate și mușchi călduros. Intră și odihnește-te înăuntru, până ce se luminează de ziuă.
− Mulțumesc, domnule Sapin, suspină puiul de veveriță și țopăi din creangă în creangă până la scorbură.
Apoi, găsind-o pe placul său, se scufundă în frunzișul uscat cu un suspin de ușurare. Câteva clipe mai târziu, dormea adânc, sforăind încetișor.
Bradul ascultă mulțumit pentru câteva clipe. Uitase cât de bine te poți simți când ajuți pe cineva cu totul și cu totul dezinteresat.
În acel moment înțelese cât de pustiit se simțise după ce toți prietenii lui fuseseră alungați de firea-i răutăcioasă. Și, atunci și acolo, își promise ca niciodată să nu mai lase ca acest lucru să se întâmple.
O va ajuta pe micuța veveriță să își găsească familia. Ba mai mult decât atât, îi va face cadou mica scorbură. Era momentul ca cetina lui bogată să redevină o casă încăpătoare și primitoare pentru toți cei care își doreau acest lucru.
Iar el, bradul Sapin, le va fi din nou cel mai bun prieten, sfătuitor și ajutor de nădejde.
Și exact așa a fost.
Când s-a luminat de ziuă micuța veveriță, cu ajutorul bradului, și-a regăsit familia pierdută. Apoi, găsind scorbura potrivită, s-au mutat în ea.
Singurătatea și pustietatea care fuseseră unicele tovarășe ale bradului strâmb în ultimii ani dispăruseră cu desăvârșire.
Curând veselia și norocul au sosit în viața sa, exact atunci când se aștepta mai puțin.
Căci atunci când silvicultorii s-au întors în pepinieră în acel an, n-au mai venit singuri. Erau însoțiți de un artist floral ai cărui ochi s-au mărit de uimire și bucurie la vederea trunchiului strâmb al bradului nostru.
− E minunat! a declarat artistul învârtindu-se în jurul lui și cercetându-i tulpina cocârjată și răsucită în fel și chip. N-am mai văzut așa ceva în toată viața mea! O adevărată operă de artă a naturii! Va fi punctul central al grădinii de iarnă pe care o pregătesc pentru palatul clientului meu. Trebuie să mi-l dați! mai spuse mirosind cu nesaț cetina și atingându-i cu delicatețe acele ascuțite.
Iar silvicultorul care se obișnuise cu gândul că bradul cel strâmb va rămâne pentru totdeauna în pepiniera lui, avu mulțumirea de a-l putea vinde cu un preț care acoperea toți anii în care îl îngrijise.
Ba chiar și puieții pe care urma să-i planteze în locul lui.
În ciuda formei lui neobișnuite, îl iubea și se bucura că bradul își va găsi locul bine-meritat în cele din urmă.
Așa cum prevăzuse artistul floral, bradul cel strâmb a primit un loc de cinste în grădina de iarnă a unui palat bogat, proaspăt renovat, fiind necontenit admirat de vizitatori pentru tulpina lui răsucită și acele lungi cu totul neobișnuite.
Iar când iarna a venit din nou, brăduțul nostru a strălucit ca o adevărată operă de artă, împodobit cu zeci de beculețe multicolore și globuri strălucitoare.
Cel mai mare vis al lui se împlinise. Mai greu, mai dureros, însă cu mult mai bine decât se așteptase.
In cele din urmă reușise! Era unic în lume, frumos în felul lui și fericit!
Căci frumusețea se află în imperfecțiune și depinde, întotdeauna, de ochiul privitorului.
Iar, adesea, este suficient doar să ne dăm voie să gândim diferit pentru ca visele care ne însuflețesc inimile să se împlinească.
Autor: Larisa Toader
#1001deNopțiFermecate
#PoveștiPentruCopii
#autorcopii
#LarisaToader
#1001denoptimagice